REVISTĂ ONLINE EDITATĂ DE UNIUNEA CINEAȘTILOR DIN ROMÂNIA

Premiul pentru publicistica 2015 al Asociatiei Criticilor de Film



Tania Popa - Portretul lunii


„Meseria nu te înşală niciodată.”
     O școlăriță în blue jeans, bluză ultrascurtă, rucsac în spinare, sticlă de Sprite la purtător: Cred că pe mine mă căutați... Nu prea seamănă cu puștoaica dură și agresivă din filmul Malvinei Urșianu Aici nu mai locuiește nimeni ― rolul care i-a adus Premiul de interpretare feminină al Uniunii Cineaștilor în 1998. Blond−luminoasă, subțire, zâmbet prietenos, un înger de fată. „Îngerul” răspunde la numele pământean de Tania Popa, are 25 de ani și este, din 1994, actriță la Teatrul Național. S-a născut la Căușeni ― să nu scriu Călăușeni sau Coșereni, cum au tot tachinat-o colegii în facultate, nu scriu ― Căușeni din Basarabia, Iângă Tighina. În 1990 s-a nimerit în calea schimbului de studenți cu Chișinăul, a intrat în lotul celor 15 selecționați (în Comisie se afla și Florin Zamfirescu cel vestit pentru „ochiul” lui detector de talente) și astfel a devenit studentă a Academiei de Teatru și Film din București. De la acea întâmplare care „i-a schimbat cursul vieții” au trecut opt ani. Așadar, ce a făcut ea în ultimii opt ani?
― Opt ani! Uneori mi se pare că a trecut o viață. Foarte multe am făcut. M-am măritat, am divorțat, m-am repatriat ― din '95 sunt cetățean român ― mi-am adus și familia, mama și sora mai mică, tata a murit acum patru ani și ele nu se mai descurcau singure; acolo viața e foarte grea pentru un om care trăiește numai din muncă lui... Am început să joc din anul II ― mai întâi am avut o mini−stagiune cu clasa la Piatra-Neamț, am jucat „Farsa cocoșaților” după Anton Pann, și azi se mai joacă spectacolul ― pe urmă, Nona Ciobanu a pus în scenă „Tinerețe fără bătrânețe...”, m-a distribuit și pe mine, spectacolul a participat la Festivalul de la Edinburgh și de acolo au tot curs plecările. Am călătorit mult și am văzut locuri pe care altfel poate că nu le-aș fi văzut niciodată. Nu mă pot plânge! În 1994 am dat concurs la Național ― cu Ondine ― și I-am luat. Ondine mi-a purtat noroc. Îmi și seamănă. E rolul meu preferat. În film am debutat din anul I, la domnul Pintilie, în Balanța ― o apariție, că nu-i pot spune rol, dar aveam și replică și chiar o scenă cu domnul Visu. Am avut și în Prea târziu un rolișor, dar la domnul Pintilie orice rolișor e important. Încredere în mine să-mi dea rol principal doamna Malvina Urșianu a avut ― și era un rol greu pentru vârsta mea de atunci și lipsa de experiență. Un rol important am jucat în Patul lui Procust: Emilia cu partener direct ― Oleg lankovski ― el e Ladima ― un actor nemaipomenit! Mie îmi plac rușii ― și stiu că pot supăra cu „declarația” asta, dar sunt actori atât de mari! Ei, aici iar am lucrat cu doi regizori extraordinari, doi tineri basarabeni, Sergiu Prodan și Viorica Meșină. Eu în general am avut parte de regizori extraordinari; regizori care știu ce vor de la film sau spectacol, dar și de la personajul meu. Știu ce să-mi ceară. Eu sunt un actor mai degrabă intuitiv decât cerebral. Pricep repede, dar îmi trebuie să știu care e linia personajului ― cum îl fac, mă privește! La Balanța, mi-aduc aminte cum a venit domnul Pintilie la mine și mi-a spus: Tu ești proastă−proastă, nu înțelegi nimic din ce se întâmplă în jurul tău, îți spui replica și atât. Vreau să vă spun că brusc m-am simțit proastă−cuc! Așa de clar mi-a sugerat personajul... Am avut noroc, nu mă pot plânge. În opt ani, am jucat în 15 piese și vreo cinci filme. Nici nu visam eu! E drept că ai mei, ca părinții, îmi ziceau: Tu ești actrița noastră! pentru că recitam, cântam binișor, organizam minirecitaluri, acasă, dar să devin actriță nici nu îndrăzneam să mă gândesc. Poate designer de modă. Nu știu ce-a fost în capul meu; poate voiam să fac ordine. Actoria, însă, era un vis de nerealizat. lar actorii erau atât de sus, atât de departe! De neatins. Acum, când sunt și eu printre ei, văd că sunt oameni ca toți oamenii. Dar un pic mai altfel. Care fac o meserie ca toate meseriile, dar un pic mai „altfel”. Nu te plictisești niciodată; toată viața trebuie s-o înveti. Fiecare rol e încă o lecție. Și e o meserie vrăjită. Dacă ai apucat să „guști” o dată din ea, nu mai scapi. Acționează ca un drog. Mă uit la mine: pot fi obosită, supărată, fără chef de viață ― când a bătut gongul și intru în scenă, uit de toate. Nimic din ce se întâmplă în viața mea nu mă poate împiedica să joc ― dimpotrivă, totul mă ajută. Chiar și suferința. Uneori tocmai suferința...
― Cum poate folosi un tânăr actor experiența celor mari? Cum e contactul cu „monștrii sacri”? Ce se poate învăța de la ei? Cu Natașa din „Azilul de noapte” ești chiar printre „monștrii sacri”...
― Contactul cu „monștrii sacri” e contactul cu meseria. Ei o cunosc! Pe Iângă ei înveți, în primul rând, cum să muncești în scenă. Înveți cum să te porți cu meseria, cum să te comporți ca actor, dar și ca om. Și aici am avut noroc! Să nimeresc printre asemenea oameni... Când esti tânăr ți-e frică. Tot auzi: Vai, ce-o să pățești dacă joci alături de Cutare actor! Praf de face! Te înghite! Nici n-o să te vezi! În „Azilul...” într-adevăr sunt printre „monștrii sacri”, la început chiar mi-a fost frică să nu-i încurc, să nu zic prea multe, să nu... Dacă mi-a trecut spaima asta ― și mi-a trecut ― lor trebuie să le mulțumesc. Ei m-au vindecat. M-au tratat în așa fel încât să mă simt și eu importantă; când am dat de greu, m-au ajutat; nimeni nu mă zorește, au răbdare cu mine, mă lasă în timpul meu. Și-mi place atât de mult când, în scenă, îmi caută privirea să-mi spună replica! Ei chiar joacă împreună cu mine! E nemaipomenit. Mai ales pentru mine care sunt foarte orgolioasă ― ca orice Capricorn ― e nemaipomenit să fiu luată în seamă. Deși, eu cred că orice actor e orgolios ― indiferent de zodie. Asta e o meserie de orgolioși în care cei lipsiți de orgoliu nici n-au ce căuta. Se pierd... Când ieșim toți, împreună, la aplauze îmi spun: Mamă! Cu ce lume sunt eu pe scenă! Mi-ar fi plăcut să fi fost chiar colegi de generație. Să fi crescut împreună cu ei ar fi fost grozav... Dar cel mai mult mi-ar fi plăcut să trăiesc pe timpul lui Caragiale. Era o lume pe gustul meu. Domnii se purtau respectuos, își scoteau pălăria când se întâlneau, doamnele umblau cu trăsura, în rochii lungi și cu umbreluțe. Exista un protocol al vieții, reguli de comportament. Erau convenționali, poate, dar cel puțin se păstra o formă. Și apoi, totul era mai liniștit. Și mai romantic. Mi-ar fi plăcut...
― Ai jucat Caragiale?
― Numai în Facultate. Profesorul meu, domnul Gonța ― căruia îi sunt datoare pe viață pentru câtă încredere a avut în mine, ― mi-a dat să joc Efimița. Am avut un succes extraordinar. Nimeni altcineva nu s-ar fi gândit să-mi dea mie Efimița. Poate o să mai am norocul să joc Caragiale. Nu Zița ― regizorii precis în Zița m-ar distribui. Aș face o Zoe. Sau o Mița Baston. Peste niște ani, când se va mai pune în scenă Caragiale, poate îmi vine și mie rândul. Ah! Și o să fac o „rivoluție”! Femeile lui Caragiale sunt foarte pe temperamentul meu... Culmea e că îmi place și liniștea. Singurătatea. Mi-ar plăcea să-mi sfârșesc zilele în pădure. Într-o casă în pădure...
― Mai ai puțintică răbdare. Până la sfârșitul zilelor, mai e! Ce îți mal place?
― Cărțile îmi plac foarte mult. La noi în casă se citea ― mama și acum citește foarte mult. Eu, mai mult cărți de aventuri. Cât timp pierdut! Abia acum am ajuns la cărțile importante ― Dostoievski, Cehov, Tolstoi, Cioran, Noica. Din cauza limbii, cu Cioran mi-e mai greu... Sau poate ideile lui sunt prea complicate pentru mine. Am citit însă Biblia. Și Noul Testament. Și îmi place să merg la biserică. Noi n-am avut voie să mergem la biserică, știți. Numai bătrânii puteau merge la biserică fără pericol. Eu cred că actoria e o meserie care are legătură cu Dumnezeu. Harul, talentul de unde ne vine? Oricum, actorii sunt foarte credincioși. Își fac cruce înainte să intre în scenă. Da!... Ce îmi mai place? Îmi place să simt că cineva are nevoie de mine. Mă stimulează. Mă face să mă simt puternică. Cred că îmi place mai mult să dau, decât să primesc. Deși... nici să primești nu e rău. Și eu am primit, slavă Domnului! Nu mă pot plânge... Copiii îmi plac. Foarte tare îmi doresc să am măcar un copil... Să călătoresc îmi place ― când sunt într-un turneu e o fericire! Îmi plac orașele. Toate orașele. Durerea mea e că n-am văzut Moscova și Sankt Petersburg. Sper să ajung acolo odată ― v-am spus că-mi plac rușii, ce să fac? Mi-aș dori foarte tare să lucrez cu ei. Oriunde m-aș duce să lucrez. Cu o condiție: să mă întorc aici, acasă. Îmi place aici. În occident mie lumea mi s-a părut mai superficială. Relațiile sunt mai superficiale. Toată lumea te întreabă „Ce mai faci”, dar simți că, de fapt, nu prea interesează pe nimeni ce faci tu, cu adevărat. În zona asta, a noastră, unde lumea a suferit foarte mult ― și încă mai suferă ― oamenii sunt mai profunzi, sentimentele sunt mai intense, viața e mai dramatică, are alt preț. Mai mare. Supărările, dar și bucuriile sunt mai puternice. Poate sunt masochistă, dar mie îmi place climatul ăsta palpitant. Îmi place să înfrunt viața cu toate necazurile ei. Viața, oricât de grea ar fi, merită trăită. E atât de scurtă! Îmi place să trăiesc. Grozav îmi place să trăiesc!
― Tania, mereu spui: „Nu mă pot plânge”! Din superstiție?
― Nuuu! Eu chiar nu pot să mă plâng ― și sper să nu am motiv să mă plâng niciodată. De unde am pornit și unde am ajuns, gândiți-vă! Eu eram tută rău când am venit la Facultate. Filme, văzusem doar la televizor, teatru, deloc. Prima piesă aici am văzut-o, „Cine are nevoie de teatru” era, țin minte. Nu înțelegeam bine limba ― la cursurile de filosofie adormeam; era prea complicat limbajul. Am avut noroc și de colegi buni, și de profesorul meu, domnul Gonța. Au avut încredere în mine. Actoria e o meserie de încredere. Dacă nu o ai, ești ca bolnav. Uneori ― când dai probe, de exemplu ― se întâmplă să nu poți demonstra pe loc că poți. Trebuie ca cineva să simtă că poți și să aibă răbdare cu tine. Lumea a avut răbdare cu mine. Mi-a mers extraordinar de bine și am răzbit prin forțele proprii, fără compromisuri, fără „pile”, fără nimic de care să-mi fie rușine. Cum să mă plâng?! Mie, pe meserie mi-a mers în plin. În rest, viața mea un dezastru! N-am casă ― stau la mila prietenilor și mă tot mut „cu cortul” ― n-am bani, n-am bărbat... Cu soțul meu, lonuț Pohariu, actor la „Odeon”, foarte talentat, dar foarte, ― ni s-au despărțit drumurile. Am rămas prieteni, știu că pot conta oricând pe sprijinul lui, dar... E greu fără un bărbat în casă. Eu am crescut într-o familie foarte familie. Am nevoia de familie în sânge, pesemne...
― Ce calități trebuie să aibă „soțul” mult visat?
― Să mă iubească. Să mă respecte. Să-mi fie bun prieten. Și să aibă încredere în mine. Încrederea e ceva fără de care eu nu pot trăi. Până la urmă, apare el. lar dacă nu, pot spune că am avut destule bucurii în viață, ca să compensez necazurile. Există un echilibru... Dar cum eu sunt optimistă, o să se rezolve totul. Sunt convinsă. Tot timpul îmi spun: „O să am! O să fie bine!” lar când îmi doresc ceva din tot sufletul să știți că se realizează. Probabil am o natură fericită ― și iar nu mă pot plânge! Sunt fericită că sunt cine sunt și cum sunt. Nu mi-aș dori să fiu altfel sau altcineva. Cred că am fost bine pusă acolo unde am fost pusă. Și tot ce mi s-a dat, mi s-a dat bine... O singură părere de rău am: că tata nu a apucat să mă vadă jucând. Cred că o mare parte din talentul meu de la el se trage. Era un om minunat. Nici nu pot plânge când mi-aduc aminte de el ― atât de multe amintiri frumoase și vesele am... Cel mai rău îmi pare că nu i-am spus niciodată cât de mult îl iubesc. Mi se părea de la sine înțeles. Mi se părea că știe. Acum, chiar știe. Și poate m-a și văzut jucând, de acolo de sus, din „loja oficială”. În rest, totul e perfect. Sigur, uneori îmi spun: „Am 25 de ani, sunt foarte bătrână”!, pe urmă îmi dau seama că sunt abia la început și mai am atâtea de făcut. Am să îmbătrânesc și am să joc și eu Arkadina, n-o să mai joc Nina Zarecinaia, și atunci capăt curaj și încep să aștept. Aștept schimbările artistice din viața mea. Chiar le aștept. Aștept să devin o mare actriță. Să mă țină minte publicul așa cum îi ține minte pe marii actori de ieri, iar nepoții mei ― vedeți? am și ajuns la nepoți! ― să spună: „Tania Popa e bunica mea”! Aștept să-mi găsesc liniștea sufletească. E foarte important să ai liniște sufletească ― și cred că tot în meserie am s-o găsesc. Meseria este certitudinea mea. Un bărbat te mai înșală, banul vine și se duce, meseria nu te înșală niciodată. Dacă tu o iubești și n-o înșeli, poți conta pe ea o viață. lar când iubești cu adevărat nici nu poți să înșeli. Eu îmi iubesc meseria, cu adevărat. Dumnezeu mi-e martor. În rest... Sănătoși să fim...
 
(Noul Cinema nr. 8/1998)


Galerie Foto

Cuvinte cheie: eva sirbu, interviu, portret, tania popa

Opinii: