REVISTĂ ONLINE EDITATĂ DE UNIUNEA CINEAȘTILOR DIN ROMÂNIA

Premiul pentru publicistica 2015 al Asociatiei Criticilor de Film



​„Porțile albastre ale orașului” – cronică de film


Un film despre război, despre eroism, dar, mai ales, un film despre oameni
     Ceea ce aduce nou acest film, în suita producțiilor dedicate Insurecției naționale, este încercarea de a depăși acel dramatism de împrumut, acea tensiune exterioară care nu ne-au lăsat, în alte pelicule, să vedem nici peisajul, nici faptele, nici lumea reală a timpului. E o adevărată surpriză că descoperim acum, în acest film eroic, seninătatea cerului de vară, liniștea câmpiei, cu flori suave de august și tunari care, mânuindu-și teribilul instrument, par să ducă în continuare o viață pașnică aproape imperturbabilă. După Asediul și Bariera, Porțile albastre ale orașului apare astfel, în filmografia regizorului Mircea Mureșan, dacă nu ca un moment de auto-depășire, cel puțin ca unul de limpezire și simplificare a mijloacelor. Eroii, ambianța și acțiunea fac de data aceasta corp comun și pledează pentru aceeași idee, uneori cu aplicație și adresă, în așa fel încât, atunci, filmul convinge și emoționează.
Subiectul
     Story-ul oferit de Marin Preda a fost un punct de plecare privilegiat pentru această tentativă de înnoire. Eroii, artileriști ai unei baterii anti-aeriene de la Otopeni, sunt, în imediata vecinătate a Capitalei, la ei acasă, nu numai fiindca unii, orașeni, locuiesc aproape, dar și fiindcă ceilalți, plugari, își fac datoria militară în mijlocul întinderilor familiare de grâu și porumb. Când nu au de-a face cu aviația inamică, primii pleacă, învoiți, în orașul de baștină, unde își regăsesc pasiunile sau viciile. Supraveghind cerul torid de vară, ceilalți pleacă și ei, cu gândul, povestind camarazilor întâmplări sau aducând vorba despre o fată pe care ar fi putut-o cunoaște în satul din marginea aeroportului. Filmul lui Mircea Mureșan are astfel, de la început, șansa unei continuități (în unele dicționare, «continuitate» înseamnă ceea ce noi numim «scenariu») demnă de invidiat și, pe acest fundal de liniște și seninătate aproape bucolice, eroismul și sacrificiul vor căpăta un relief inedit, o vibrație originală.
Scenarizarea
     Ca în toate povestirile concepute de Marin Preda, simplitatea aparentă, de suprafață, rezultă dintr-o complicată țesătură intimă de sugestii și probleme ― numeroase, expuse mai mult radial decât într-o succesiune epică. Unda de atenție a filmului se mișcă precum raza pe un ecran de radar, descoperindu-ne pe rând acțiuni independente unele de altele: un tunar persecutat care își împușcă superiorul; un fost contabil care pleacă în permisie ca să-și încerce norocul la cărți și să-și descopere nevasta în brațele altuia; un sergent povestind cu haz isprăvi care puteau să-l coste viața ș.a.m.d. La fiecare revenire, această mișcare radială redescoperă aceleași personaje în alt punct al aventurilor lor. Aventuri pe care le urmărim direct — când e vorba de orășenii plecați în permisie — sau în retrospective, când vorbesc ceilalți. Unele acțiuni pe care și timpul și locul le recomandau relatării directe sunt însă prezentate și ele în flash-back-uri: locotenentul, care fusese împușcat dar scăpase cu viață, povestește superiorului ce i s-a întâmplat luna trecută — soluție de complezență, care complică suplimentar narațiunea. Și, totuși, această multitudine de situații și de planuri converge spre un centru de atenție în care toți eroii se adună, precum țăranii pe uliță, în zi de repaus — ulița fiind aici adăpostul bateriei. Situația nu se vrea însă paradoxală și nici prilej de filozofare. De altfel ideea propriu-zisă a filmului rezultă dintr-un al treilea sau al patrulea plan al acțiunii, când eroii se confruntă cu moartea. Confruntarea cu moartea înseamnă apărarea Capitalei împotriva fasciștilor, iar Capitala — orașul insurecției — este pentru ei, în clipa decisivă, prin forța împrejurărilor — țara. Supraviețuind, ajung astfel să prețuiască cu adevărat existența sub acest cer albastru, numind-o fericire.
Personajele
     Omogen sub haina militară, peisajul uman al filmului este, în realitatea lui psihologică, foarte divers. Unii ostași vin din lumea «moromeților», alții din cea a «risipitorilor». lar filmul, fără a fi lipsit de acțiune, ba chiar mizând uneori cu succes pe suspens și tensiune, în scene de război sau de dragoste, aparține de fapt unei specii, puțin practicate, pe care am numi-o filmul de conversație. Ostașii, diferențiați în orășeni și săteni, intelectuali și plugari, întrețin un continuu dialog cu subtext polemic, comentând din dublu unghi aventurile camarazilor, mersul războiului, absența unei țigări, mișcările inamicului sau ticurile vieții cotidiene, cel mai des într-un spirit de toleranță reciprocă. Personajul principal, locotenentul Roșu, este însă sinteza dramatică a acestei surde controverse, fiindcă țăranul devenit ofițer e intolerant și e împușcat de un subaltern care nu-i de la coarnele plugului. Punctele de vârf ale filmului lui Mircea Mureșan sunt, de altfel, tocmai acelea care exprimă, mai elocvent și cu mai multă savoare, această polarizare fundamentală. Sunt cele două personaje antitetice prin care doi actori de mare inteligență și de mare strălucire realizează revelațiile filmului: lon Caramitru (Ștefănescu, contabil în civilie și jucător de cărți în permanență) și Dumitru Furdui (lonescu, sergent prin vocație, pretinzând a fi de profesie brutar). Primul — cu gustul frazei culte și prețioase, este un «risipitor» la propriu și la figurat, sacrificându-se în final pentru a fi consecvent cu sine însuși, în timp ce al doilea e un hâtru de descendență morometeană, ca și locțiitorul comandantului de baterie, foarte exact surprins de Costel Constantin — taciturn și sfătos cu intermitențe. În alte cazuri, identitatea personajelor, mai ales a celor de extracție intelectuală, n-a fost însă intuită cu aceeași precizie și cele două tipuri sunt reduse la unul singur. Plăcerea secretă a junelui ofițer de a exprima idei severe, în fraze de efect, nu transpare din jocul debutantului Pop Romeo, care pune în lumină numai impulsivitatea personajului, orgoliul său rural lipsit de inteligență și deci de dramatism. Observația e valabilă, de asemenea, pentru Emilia Dobrin — singurul rol feminin al filmului — și în acest caz, din păcate, nici interiorul sofisticat, cu risipă de tablouri moderne, n-a putut smulge un plus de nuanțe în interpretare. Partenerul ei este tunarul recalcitrant care trage în superior și devine în final rezonerul filmului. Deși Dan Nuțu e «în rol», lipsa unei replici de joc adecvate îl handicapează. Erorile sunt de distribuție, dar țin de linia imprimată de regizor interpretării. Un actor experimentat ca Amza Pellea nu se simte nici el îndemnat de turnura dificilă a frazelor să construiască un ofițer de comandament rasat și poate cu tabieturi, ci imprimă personajului o duritate lineară stereotipă.
Stilul
aÎncercarea lui Mircea Mureșan de a descongestiona dramatic filmul s-a soldat astfel cu două categorii de rezultate. Uneori aceasta a însemnat opțiune pentru simplitate și transparență, minuție și farmec în valorarea tipurilor și situațiilor, alteori a intervenit ideea parazitară că simplu înseamnă lesnicios și sumar — ceva ce se ivește în primă instanță la îndemână. Ultimele constatări ni le inspiră o parte din distribuție (la rezervele pomenite am adăuga aparițiile convenționale ale lui Dumitru Rucăreanu și Aurel Cioranu, în chip de sergenți neantrenați), dar mai ales decorurile și amenajările de epocă, cu totul expediate, fără patină, fără personalitate, fără atmosferă. Mai fericită a fost colaborarea lui Mircea Mureșan cu Viorel Todan. Tablourile campestre, în fine culori pastel, sunt punctele de performanță ale imaginii acestuia. Decupajul și realizarea, în compoziția cadrelor, detalii, mișcare, ritm, etc., sunt la rândul lor inegale: adesea riguroase și concludente, mai ales în exterioare, ele se precipită rigid în alte momente, printre care finalurile repetate, cu ostașii lăsați la vatră. Excelentă întreaga ilustrație muzicală a filmului, prin acea baladă modernă, atât de bine integrată dramaturgiei și subtil acordată gândului celui mai bun al regizorului, încât felicitările le merită în egală măsură Mircea Mureșan și compozitorul Doru Stănculescu. Virtuțile precumpănesc și dovada ultimă e însuși epilogul destul de stângaci realizat, și totuși emoționant prin densitatea sugestiilor curente de viață care trimit la istorie.
 
(Cinema nr. 4, aprilie 1974)


Galerie Foto

Cuvinte cheie: cronica de film, mircea muresan, portile albastre ale orasului film, valerian sava

Opinii: