În 1915, premiera piesei «Patima roşie» la Teatrul Naţional din Bucureşti lansa, în acelaşi timp, pe autorul ei, Mihail Sorbul, şi pe creatoarea rolului Tofanei, tânăra Elvira Popescu. Se vorbea despre ea, de câţiva ani, ca despre o autentică speranţă, dar acest succes a aşezat-o pe primul plan al unei generaţii actoriceşti care nu ducea lipsă de valori. Câţiva ani mai târziu, în 1923, când pleca să joace câteva spectacole cu aceeaşi piesă la Paris, Elvira era una dintre vedetele scenei româneşti şi conducea propria sa trupă. Dar pentru ca impresia făcută de jocul său în acele reprezentaţii pariziene, să determine începutul unei mari cariere mondiale, a mai trebuit să intervină şi degetul cel mic al destinului.
În vremea aceea, unul din autorii de succes ai teatrelor de comedie pariziene, Louis Verneuil, scrisese o piesă cu rolul principal conceput pe măsura unei actriţe de la Budapesta, în mare vogă pentru temperamentul ei vulcanic şi autoritatea prezenţei sale scenice: Sari Fedak. Bineînţeles că rolul era prevăzut să fie rolul unei străine, cu accent. Dar — pentru motive de sănătate, cred — actriţa ungară a trebuit să renunţe la rol în ultimul moment, iar autorul şi-a văzut premiera compromisă. Sala era închiriată, trupa angajată, piesa scrisă special pentru un anumit gen de interpretă, dar o asemenea interpretă lipsea. În acea clipă, Verneuil şi-a adus aminte de românca pe care o văzuse la Teatrul «Oeuvre» şi, pentru a-şi salva spectacolul, i-a propus telegrafic să intre în rol într-un termen foarte scurt. Elvira s-a urcat în tren imediat, a sosit la Paris, a jucat şi a biruit într-un chip fantastic. A doua zi, Parisul consacra o nouă vedetă, o stea de primă mărime.
Dar, lucru tot atât de excepţional ca şi acest start neobişnuit, cariera acestei vedete continuă cu aceeasi strălucire de aproape o jumătate de veac. În Parisul în care gloriile se tocesc atât de repede şi consumul de vedete este industrial, Elvira, românca, devenită o glorie a Franţei, continuă să fie pe primul plan şi cred că a bătut de mult recordul longevităţii succesului. Numai un Maurice Chevalier, pe planul music-hall-ului, poate sta alături de ea. Un mare procent din acest succes — şi acesta este un alt element neobişnuit — se datorează şi farmecului pe care l-a dat întotdeauna interpretei accentul său. Marea inteligenţă scenică a Elvirei Popescu a intuit acest lucru, şi ea n-a făcut niciun efort de a se dezbăra de accentul românesc, aşa cum au făcut alţi mari actori români din Franţa,
De Max, Yonnel, Alice Cocea,
Maria Ventura, Jany Holt,
Mihalescu. Dimpotrivă, ea l-a cultivat, l-a transformat în port-drapel şi toţi autorii care au scris pentru talentul ei au scris şi pentru acest accent.
Tot din cauza accentului, parte integrantă din voga Elvirei, această stea a teatrului parizian încă din 1924, n-a fost însă solicitată să joace în niciun film francez din epoca filmului mut. Tot farmecul şi autoritatea sa nu erau suficiente, de vreme ce lipsea accentul. Îndată însă ce filmul a devenit sonor, acest dar a putut fi speculat şi pe ecran, iar Elvira Popescu a devenit o vedetă. A jucat în zeci de filme, fie reluând roluri de succes de pe scenă, fie în scenarii scrise special. Dar nu se poate spune că vreunul din aceste scenarii a reuşit să valorifice darurile Elvirei Popescu, aşa cum ar fi meritat-o. Pe scenă, aceste daruri au ajuns să se cristalizeze într-un tip de roluri, într-un personaj prototip, pe care autorii l-au reluat, pe măsura ei, în diferite ipostaze. Dar pe ecran acest lucru nu s-a întâmplat, şi e păcat. Într-o cronică de acum aproape 40 de ani, o comparam pe Elvira cu Douglas Fairbanks — cu riscul paradoxului — fiindcă mi se părea că, păstrând proporţiile pe care i le conferea lui Doug virilitatea, se puteau regăsi la amândoi, în ultimă analiză, aceeaşi exuberanţă, aceeaşi fantezie, acelaşi gest larg şi neterminat în spaţiu, aceeaşi trepidaţie interioară, acelaşi optimism fundamental. Şi mă gândeam atunci la ce ar fi putut da această mare artistă într-o ecranizare a «Femeii îndărătnice»...
Dacă producătorii n-au ştiut să facă din Elvira Popescu un prototip în mitologia ecranului, aşa cum ar fi meritat, ea va rămâne însă în cinematecile lumii cel puţin prin colaborarea sa la filmele unor regizori din generaţii deosebite. Unul este Abel Gance, care a avut-o pe Elvira interpretă în filmul
Paradis perdu (1939) şi în rolul mamei lui Napoleon din filmul
Austerlitz (1960). Cel de-al doilea este René Clement, în al cărui film
Plein soleil (1959) Elvira face o excelentă creaţie, alături de Alain Delon şi Maurice Ronet. Ne putem deci dori o retrospectivă Elvira Popescu, în care ceea ce s-ar putea regăsi din creaţiile sale să fie recuperat şi prezentat de Arhiva noastră de filme.
