Surâsul este poate cea mai delicată, cea mai subtilă şi atotcuprinzătoare formă de expresie „mimică” a omenescului.
Când a pornit să facă un film despre surâs,
Gabriel Barta avea incontestabil în mână capătul unui fir care, desfăşurat cu atenţie, putea să dezvăluie un sâmbure de poezie autentică. Mi se pare însă de neînţeles de ce firul acesta, pe care artiştii îl găsesc atât de rar, a fost încâlcit parcă dinadins, încurcat, răsucit, ca şi cum drumul spre esenţa poetică trebuia neapărat încărcat şi nu eliberat de obstacole.
Unul din creatorii scenariului —
Radu Cosaşu — şi-a manifestat de nenumărate ori încrederea în filmul „cel mai pur”, care are privilegiuI de a fi în contact direct cu realitatea. Şi într-adevăr, poezia adevărată a filmului lui Gabriel Barta apare ici-colo, dar numai acolo unde autorii au avut încredere în această poezie intrinsecă a faptului sau a expresiei reale, lipsite de artificialitate, lăsându-se învăluiţi de ea, folosind camera numai ca intermediar, ca revelator al acestei poezii. S-au născut astfel momentele filmului cele mai pline de sinceritate şi omenesc: secvenţa căsătoriilor, jocul copiilor de-a războiul, băncile cu îndrăgostiţi...
Din dorinţa de poetizare, autorii apelează însă la o poezie contrafăcută. Însăşi ideea de a fixa, chiar şi pe plan simbolic, surâsul omenesc „între lebede şi baloane”, mi se pare o îngustare, o diluare a ideii poetice.
Dintr-o poezie autentică, aşa cum ar fi putut să fie — şi reuşeşte să fie pe alocuri — filmul se transformă într-o aglomerare de cadre, dintre care cele mai multe supraîncarcă şi sufocă până la urmă ideea: baloane, lebede albe, lebede negre, Arcul de triumf, frunze uscate... Ceea ce sărăceşte, ceea ce demonetizează aici figura de stil este fie repetarea ei, fie senzaţia de „dejà vu”, născută din preluarea unor figuri excesiv folosite.
Filmul foloseşte de multe ori procedeul montajului „intelectual” pentru expunerea ideii sale poetice. Uneori cu rezultate interesante: zâmbetul împietrit pe buzele unei statui, care sugerează posibila lui fixare pentru eternitate sau imaginea din finalul filmului, a descoperirii zâmbetului printre frunze uscate. Dar se creează uneori corelaţii cel puţin surprinzătoare, care chiar dacă nu sunt rezultatul unei intenţii de a transforma o juxtapunere într-o figură de stil, pot crea asociaţii nefericite; de exemplu, două halbe de bere ciocnindu-se, urmate de creasta înspumată a valurilor mării... sau — pline de artificios — ca perechea de îndrăgostiţi filmată în „racursi” pe fondul Arcului de triumf.
Şi încă ceva. Un film închinat zâmbetului ar trebui să acorde o mult mai mare atenţie fizionomiei decât gestului sau atmosferei. Aş fi dorit să găsesc aici acea „a patra dimensiune a ecranului cinematogratic” de care vorbeşte Balazs.
Pentru că zâmbetul este în primul rând expresie, fizionomie. De altfel filmul însuşi demonstrează această lacună. Cele mai frumoase momente sunt acelea în care, fără niciun artificiu, vedem feţele oamenilor...
