REVISTĂ ONLINE EDITATĂ DE UNIUNEA CINEAȘTILOR DIN ROMÂNIA

Premiul pentru publicistica 2015 al Asociatiei Criticilor de Film



Pentru voi, spectatorii, cei care nu ne-ați părăsit niciodată!


     Ultima oară când, prin intermediul Revistei Cinema, am stat de vorba cu dumneavoastră, iubiții mei spectatori, v-am istorisit despre personajul meu Mărgelatu. Chiar așa, Margelatu, ce frumos sună pentru mine acest cuvânt! Articolul ― o mică destăinuire ― dacă vă mai aduceți aminte, era ceva, concret și sincer. Dar mă întreb eu acum, de ce trebuia să ajung la acest rol numai pentru că altul era prea ocupat și avea prea multe filme de făcut și de jucat?! Pentru mine rolul ăsta a însemnat mult pentru că era altceva decât făcusem până atunci. Cinematografic vorbind, personajul ăsta m-a ținut în picioare. Mă mir și acum cum de am fost acceptat: de atâta timp nu făceam film, nu eram desemnat în nicio distribuție. Eu știam de ce! Simțeam! Pentru că între toți oamenii din meseria asta a noastră s-au găsit destui să-mi spună: Nu e scris pe hârtie. E un consemn tacit! E o „comunicare telefonică”: omul ăsta să fie mai puțin „prezent”!
     Mă gândesc acum la săracul regizor care după Liceenii, dorea neapărat ca tatăl și fiul ― Florin și Florinel (student la IATC) să apară alături într-un film, dar s-a replicat sever: Ce-s familiarismele astea? Unul nu-i de ajuns? Trebuie doi? și regizorul, care vedea „comercial” problema, n-a mai avut replică. Mă întorc imediat și la Mărgelatu. Stimații mei spectatori! Public de toate culorile! Vreau să înțelegeți bine ceea ce vă spun. Asta nu-i o văicăreala. Nici vorbă nu poate fi de așa ceva pentru că „steaua” din frunte nu ți-o ia nimeni dacă o ai, — așa spune o colegă de-a mea de generație! Dar câte n-aș fi vrut eu să vă ofer și aș fi fost în stare... Nu se putea! Trebuia, la televizor, să apar măcar o dată pe an altfel începea lumea: A murit! L-au alungat... Eu aș fi dorit să vă spun multe, să va recit, să interpretez roluri deosebite, roluri în care să nu mă recunoașteți, să mă opriți pe stradă și să mă întrebați: În toate șapte personajele tot dumneavoastră jucați? Dar eram ocolit, eram evitat, deși cei de la televiziune simțeam, știam că încercau să găsească fel de fel de subterfugii să mă strecoare într-o emisiune sau alta. Reușeau însă greu.
     Într-o zi, îngrozit de faptul că sunt așa de uitat, îngrozit de pressing-ul telefoanelor și scrisorilor prin care eram întrebat dacă mai exist, am trimis o telegrama la Revista Cinema — n-am să uit niciodată! Era jenant — chiar așa să fi ajuns? ― rugând să mi se pună și mie, într-un colț, o fotografie să știe lumea că trăiesc. O fotografie oarecare, fie și din filmele vechi din care nu s-au putut tăia secvențele cu mine pentru că nu s-ar mai fi înțeles nimic — Columna, Explozia, Racolarea filme din distribuția cărora nu era „fugit” nimeni, iar morții ce mai contează! Plus că aveau și subiecte „în temă” care „nu deranjau”! Și am trimis telegrama. Revista Cinema mi-a pus o poză, în orice caz mai mare decât un timbru poștal și astfel eu am mai tras o gură de oxigen.
Deci trăiam, dar nu jucam! Mărgelatu scuipa semințe. El, volens-nolens, mergea pe ecrane. Și-ntr-o zi, că aici am vrut să ajung, s-a făcut ultima serie (pe atunci nu știam că e ultima!). Se chema Totul se plătește. Scumpilor, iubiților mei spectatori, cititori, colegi de breaslă! Hai să nu ne mai ascundem după degetul mic. Nimic nu e întâmplător pe lume. Există o soartă, un destin cum zicea loviță al meu. Ultima mea apariție cinematografică în premieră în România a fost în Totul se plătește!
     Ți-aduci aminte, Mircea, (Moldovan n.n.) că nu exagerez: trebuia să avem premiera la Scala, dar nu se putea pune afișul, nu cumva să treacă „cineva” și, în fuga mașinii, să citească titlul premonitoriu. Și atunci au fost scriși cu litere mari actorii, regizorul. Asta după zile și nopți în care s-a analizat, s-a discutat, s-a hotărât...
     Regizorul filmului În fiecare zi mi-e dor de tine poate să depună mărturie — trebuie să aibă și el clipele lui de sinceritate că i-am spus: Nu pot să vin să fac un rol atât de neînsemnat în comedia dumitale. Mi-a zis că scenariul a fost schimbat de o sută de ori, că recunoaște că rolul e ingrat și aproape inexistent. Dar că ține la mine și va face în așa fel încât să izbutim împreună ceva mai deosebit. Nu, nu vreau — i-am spus. Zile, săptămâni, telefoane: Fă-o de dragul meu, vreau să te am în distribuție, e bine și pentru lansarea filmului, sunt aproape toți, de ce n-ai fi și tu! E o penurie de roluri ― zic! Bine, vin, dar la vizionări o să-ți taie tot ce-i cu mine. Am filmat și ce nu era scris în scenariu. Am fost pe rând clown, prezentator, cântăreț, recitator, etc. Secvențele au fost filmate, dar la vizionare: Asta nu, aici nu, dincolo nu. Și-am apărut de trei ori pentru că trebuia totuși să se înțeleagă story-ul. Nu plăceam și când nu placi, când nu ești dorit, poți să stai în mâini, poți să mergi pe sârmă, să mesteci sticlă pisată, degeaba — nu ești „în vederi”.
     Apoi s-a spus: Nu mai continuă povestea asta cu Mărgelatu. S-a săturat lumea. O să se găsească altceva. A fost singura dată când am întrebat și eu că de ce un personaj simpatizat de public, un personaj de serial popular să nu meargă înainte. E mult — mi s-a răspuns. Dar, păstrând proporțiile, ce sunt cele două-trei episoade față de cele 400 de serii din Dallas? Mi s-a spus categoric că serialul nu se mai face. Și s-a făcut: un nou titlu, aceeași epocă, aceiași actori, aceleași personaje — minus al meu înlocuit de un altuI cu alt nume, interpretat de un actor tot cu barbă, altfel băiat minunat, coleg cu mine, dar care a trebuit să preia ceea ce făcusem eu și să-I cheme nu Mărgelatu, ci altfel. Deci nu serialul era epuizat, ci prezența mea nu mai era dorită!
     17 decembrie '89. M-am întâlnit cu regizorul „pașilor în doi” și am stat în mașina sa 20 de minute, în acea zi, pe Brezoianu, vis-à-vis de casa în care locuiește tatăl meu. Și fără să știm nimic din ce se petrecea la Timișoara, ne spuneam unul altuia: Ce facem? Ce facem? Ce facem? Eu povestindu-i cum nu mai filmez nimic, el replicându-mi că dacă nu se termină, s-a sfârșit și cu cinematografia românească. Nu mai există, nu va mai exista! Decât dacă se produce ceva. Și uite că au trecut trei zile! Numai după câteva zile se schimba totul! Și poate chiar lipsa noastră de speranță de atunci se va transforma în forța care ne va ajuta să renaștem.
     Îmi plac poveștile. De asta l-am iubit pe Gopo. Când a plecat pentru totdeauna, eram departe, eram la mormântul surorii mele, Lucia. Eram prin Bucovina. Eu sunt actorul lui Gopo și pretind că l-am cunoscut bine (n-am zis cel mai bine) și care am simțit generozitatea și copilăria lui matură. De-ar ști omul ce-ar păți, dinainte s-ar păzi.
     Poveste, o poveste, sigur că-i o poveste invitația pe care am primit-o anul trecut din partea unei asociații din Los Angeles, în care era exprimată dorința de a participa la întâlnirea pe care o au anual ceIe aproximativ 2000 de familii de simpatizanți și iubitori ai țării noastre. După doamna Aslan și inepuizabilul Gică Petrescu eram invitat eu. Mi s-a răspuns: Nu e momentul! Nici n-am mai fost acolo, în clădirea atât de austeră. Mi-era greu să mai explic: dacă tot nu fac nimic aici, nu filmez, nu joc la tv, lăsați-mă măcar câteva zile să-i „vrăjesc” pe românii de acolo și-o să fie bine. N-o să spun nimic rău, important e sufletul meu de român. Restul nu mă interesează. Nu m-am dus, dar nici în America n-am plecat.
     Câte și câte povești și toate astea dintr-un neînsemnat minut de viață când la o stație de benzină — „Miorița” am avut Iipsa de „judecată” (o spun cu toata sinceritatea), lipsa de prevedere ca, înjurat fiind, să ripostez firesc. Eram însoțit și de o prietenă, colegă de la Teatrul „Ion Vasilescu”. În loc să zic: Mai înjurați-mă o dată, aveți o voce atât de dulce! Se-ntâmplă între șoferi!! Am zis: Cum? Mama mea care-i o sfântă? Dumneata care acum câțiva ani visai să poți măcar să mă atingi pe mine, haiducul Șaptecai! Nu ți-e rușine?! După război toți sunt viteji. Eu n-am fost. Recunosc, mi-am regretat reacția. Mama s-a îngrozit, tata la fel. Dar urmările ― lăsând zvonurile la o parte ― au fost nu de ordin fizic, ci psihic, moral.
     Măi băieți, spectatori, colegi, parteneri, cascadori, v-ați gândit vreodată ce era în sufletul meu când într-o învălmășeală la Buftea pe malul lacului sau la Vălenii de Munte (ți-aduci aminte Buză de lepure?) când întrebam cu zâmbetul forțat pe cei din jurul meu care nu știam cine sunt și de unde vin: Bă, tu în pistolul ăla, în pușca aia, ai gloanțe oarbe, nu? Recunosc, mi-era frică. Nu merita să mor așa, stupid, pentru orice.
     Lumea a fabulat mult. Nu-i nici un secret că poporul român are talentul lui Creanga. Dar adevărul acesta e. Lumea însă a făcut un întreg „film” despre întâmplarea asta pentru că fiecare dorea să... îndrăznească cineva.
     Ura creștea încă de atunci și toți erau bucuroși că un actor de-al lor scosese la iveala dorința tăinuită în sufletul tuturor.
     Pentru mine gravă a fost distrugerea asta lentă, o măcinare psihică. Evitat, neglijat, uitat. Și timpul trece și trec cei mai frumoși ani și chiar dacă acum, cu voi, într-un fel mai voalat, încerc să mă mărturisesc, tot nu realizez nimic. De ce? Pentru că din păcate actorul, cântărețul, balerinul trăiesc și prin vârsta lor biologică. Anii ăștia nu ni-i dă nimeni înapoi. Câte lucruri minunate n-am fi putut face noi, cei mulți care slujim cultura! Dar vremea își spune cuvântul. Să mă plâng eu, care am fost atât de alintat de public? N-am voie! Dar sunt obosit. Abia acum când — poate e mult spus — mi-am rupt cătușele, îmi dau seama că am fost extrem de timorat, de blocat având certitudinea că niciodata nu voi mai putea face nimic.
     A fost odată un călăreț domn este filmul maghiar de televiziune al cărui scenariu l-a scris Méhes György, scriitor de origine clujeană. Propunându-mă pe mine ca interpret principal, el argumenta astfel: Am scris acest scenariu inspirat de felul de a fi al actorului Florin Piersic; de posibilitățile lui de a se prezenta în fața publicului și de a-I cuceri. Ungurii au îmbrățișat ideea, mai ales că ei aveau deja zeci de colaborări cu actori străini tocmai pentru a-și atrage spectatorii. Hârtii, cereri, intervenții, chiar și prin ambasadă, traducerea în românește a scenariului să nu cumva să se strecoare vreo idee care putea leza pe cineva, cumva. Nimic! Telefoane, insistențe, Méhes numai pe mine mă vroia. Risc, fac o jonglerie turistică având concursul unui mare iubitor de oameni și de oameni de artă, generalul pașapoartelor, care, închizând ochii cum a făcut-o cred de mii de ori, cu mulți alții, am simțit asta, mă lasă să plec 48 de ore la Budapesta. Vorbosc cu cineaștii maghiari, hotărăsc și ei: numai eu pot face rolul. Îmi promit că ma așteaptă. O lună, două, trei. Trebuia să începem. În sfârșit hârtia este semnată „pe sub masă”.
     M-am dus, am filmat, dar niciodată în țară nimeni n-a pomenit nimic de acest film și nu există perspectiva de a rula și la noi.
     Mă întorc și zic că totuși există o soartă, un destin. Dar eu n-am putut să-mi duc șansa până la capăt. Degeaba am filmat. A fost minunat, însă dorința, bucuria mea era ca spectatorii mei de acasă să vadă că al lor Florin a făcut ceva de care pot fi mândri.
     Eu am iubit și iubesc foarte tare această meserie. Am făcut-o numai din dragoste, m-a interesat doar satisfacția de a fi oprit pe stradă să mi se spună că am produs emoție, bucurie. Deci am avut ceva sfânt pe lume și mai am încă: profesia și pe dumneavoastră, publicul pe care n-am vrut să-l decepționez.
     Singura propoziție legată de cultură rostită de la 21 decembrie până la 21 ianuarie (momentul acestei destăinuiri) și care merită reținută este cea rostită de cel ce diriguiește destinele culturii: Atribuția Ministerului Culturii ar fi să lase cultura în pace! De aici ar trebui să înceapă — de la zero ― numărătoarea a ceea ce merită și avem datoria morală să facem pentru voi, spectatorii, cei care nu ne-ați părăsit niciodată.
 
(Noul Cinema nr. 2/1990)


Galerie Foto

Cuvinte cheie: confesiune, florin piersic

Opinii: