În pronunțare
Cu un titlu care, la câtva timp după premieră, a devenit
up-to-date odată cu irupția agitatorică a temei magistraturii,
În pronunțare este actual cu adevărat pe altă latură: cea a feminismului manifest. În anul 2017, când filmul
Mihaelei Popescu fusese prezentat, sub formă de
work-in-progress, sub egida ,,Les Films de Cannes à Bucarest”, mișcarea #MeToo făcea legea în cinematografia mondială, atât la propriu, întocmind liste de
nomina odiosa și inițiind procese, cât și la figurat, prin postularea unei masculinități aflate în continuă agresiune asupra sexului slab. Cu diplomație, regizoarea (stabilită de câtva timp în Marea Britanie) pune ecuația în alți termeni: poate fi latura animalică a bărbatului ținută în frâu de
coté-ul său feminin? (sau, aici, în lesă, câinele, spre deosebire de cal, neputând fi suspectat de machism...)
Dintru început, suntem introduși în plină convenție fantastică. Protagonistul – judecătorul Andi – este interpretat concomitent de doi actori: hirsutul-taciturn
Cuzin Toma și trist-enigmatica
Dorotheea Petre, care pe generic apare drept personajul K (trimitere vădită spre romanul ,,tematic” al lui Kafka, ,,Procesul”, inspirator al unei atmosfere noptatic-apăsătoare). Alegoria scindării insolitează, dar nu inoportunează, dacă vrem să o plasăm pe un background cultural care merge de la Platon (mitul androginului) până la Jakob Böhme (,,Bărbat și femeie în Dumnezeu și în Creație”), spre a ajunge la recentul volum de referință al lui Caroline Ruddell (,,The Besieged Ego: Doppelgangers and Split Identity Onscreen”, 2013). Mai mult chiar, în precedentul scurtmetraj al Mihaelei Popescu (
Sume, 2016), găsim un comparabil mecanism al multiplicării personalității, dar la nivelul diverselor vârste.
Asupra întregii povești cine ma to grafice din
În pronunțare plutește un anumit
fatum, definit și de imaginea lui
Marius Panduru, cu o fluiditate de Styx, în planuri-secvență sau în panoramice de 360 de grade. Andi nu numai că nu scoate un sunet, dar pare că este lipsit de accesul la cuvânt prin însăși condiția sa sub-umană. El se exprimă verbal doar prin ipostaza sa feminină, atât în familie (întâlnirea cu mama lui, interpretată de
Alexandrina Halic, de la care el... absentează), cât și în sala de tribunal, unde asistă impasibil la ședințele conduse de K, aflată lângă el și îmbrăcată într-o robă similară cu a lui (costumele Brândușei Ioan, ca și decorurile lui
Cristian Niculescu, dau un plus filmului). Simptomatic, în procese sunt inculpați bărbați (gregari, ori mincinoși, ori sărmani cu duhul, izbutit fiind rolul lui Mădălin Mandin), cu femei – victime sau complici – care depun la bară. Un ralanti pare că domină totul, de la grefiera apatică (s-o revedem pe Crenguța Hariton e o plăcere), până la procurorul rutinier (iată că
Teodor Corban excelează și în roluri mici!). Nu se dă nicio sentință de-a lungul filmului, mod de a sugera că instanța ocultă care judecă astăzi raporturile bărbat-femei este încă ,,în pronunțare”.
Precaută, Mihaela Popescu evită cu atenție orice situație posibil generatoare de umor involuntar sau de violentare a simțului comun (pas înainte față de grotescul scurtmetrajului ei de debut,
Plimbare, 2013, cu
Valeria Seciu și
Sergiu Costache), pe care acest personaj bicefal o putea genera. Relația lui Andi cu partenera sa de viață, Lara (interpretată de
Olimpia Melinte), este astfel ferită de conotația voaioristică ipotetic dată de prezența lui K, dar și văduvită de o aprofundare a problemei identității de gen, pe care autoarea o enunță implicit, fără să o extragă din registrul ilustrativ. Nici incursiunea lui Andi în viața de noapte a Capitalei nu este mai eficientă în acest sens, notabilă fiind prezența unei figuri care a dat culoarea rubricilor mondene din ultimul deceniu, beninezo-brăileanca Laurette Atindehou. Existența schizoidă a judecătorului nu convinge, pentru că regizoarea nu transformă artificiul originar într-un element de iluminare, dar este lăudabil faptul că nu îl duce nici către metafora tezistă, de gen
The Dejiant Ones / Lanţul (1958, regia Stanley Kramer), dacă e să gândim la alt diptic de personaje inseparabile.
Remarcabilă este arhitectura sonoră a filmului (meritul esențial fiind al lui
Sebastian Zsemlye), aceasta fiind principal armătură în sugerarea unui flux interior al percepției, care a făcut exegeza de întâmpinare să amintească numele lui
Mircea Săucan. Deși pare mai curând expresia unui cavalerism demn de apreciat, comparația poate să reziste prin ineditul propunerii regizoarei în actualul peisaj cinematografic românesc, de care însă nu face abstracție: este izbitoare trimiterea către finalul de la un alt film cu un erou magistrat,
De ce eu? (
Tudor Giurgiu, 2015), chiar dacă aici defenestrarea poate fi privită ca sugestie, pe un traseu anticipat de visul mamei, împărtășit pe neliniștitorul traseu al spitalului (
à propos de conexiuni, nicio legătură cu
Instanţa amână pronunţarea de
Dinu Cocea, 1976, poate doar contextuală: atunci pe ecran
Caramitru era portstindardul justiției comuniste, acum, din biroul directorial al TNB, este al celei anti).
