REVISTĂ ONLINE EDITATĂ DE UNIUNEA CINEAȘTILOR DIN ROMÂNIA

Premiul pentru publicistica 2015 al Asociatiei Criticilor de Film



„Pădurea nebună” - cronică de film


     Se pare că filmul nostru se așază, tot mai liniștit, sub protecția mai înaltă a literaturii. Sunt atrase, către exercițiul scenistic, nume noi (pentru cinematografie), prozatori ca Bujor Nedelcovici, Eugen Uricaru, Paul Eugen Banciu, în timp ce, desigur, continuă să fie smulse din odihna lecturii, cărtile „sigure”, intrate în istorie. Despre condiție, destinul, oportunitatea — poate mai puțin despre moralitatea — actului de ecranizare s-a discutat din plin în ultima vreme. Nu este locul să întârziem, acum asupra complicatelor relații pe care le implică solidaritatea ori rivalitatea, uneori paradoxale, dintre film și literaturi. Aș adăuga numai că fiecare ecranizare, chiar și cele onorabile, strecoară o undă de neliniște ce s-ar putea exprima astfel: totuși, piatra de încercare a unei cinematografii rămâne filmul care se hrănește din el însuși, care întreabă și provoacă pe cont propriu. Acestea fiind zise, să notăm că o coincidență emoționantă face ca, în zilele în care revistele îl readuc în memorie pe cel care a fost scriitorul și omul Zaharia Stancu, ecranul ni-l aduce în fața ochilor pe eroul său Darie, așa cum îl știm din romanul „Pădurea nebună”. Asistăm, așadar, la cea de a doua mare tentativă a cinematografului de a-și apropia universul lui Stancu. Ecranizarea tentează împăcarea „meditației autobiografice”, cum considera Perpessicius cărțile ce au început ca „Desculț”, ca ceea ce am numi, cu un termen ce aparține, deasemenea, literaturii, formele bildungsromanului, a romanului formării unui individ. În ceea ce privește dozajul, ale cărui subtilități iscau mari neliniști de creație prozatorului însuși, filmul a optat, prudent, pentru preponderența celei de a doua direcții. Materia cărţii este reașezată într-o structură ce se dorește mai aproape de timpul narațiunii dizlocate, din cînd în când, de asaltul amintirilor. Suntem martorii anilor de formare, cum spuneam, a lui Darie, de descriere a lui, de descoperire a adevărurilor scrisului, ale vieții în general, ale istoriei și aici, ca și la debutul său cu Ora zero, regizorul își constituie un registru propriu atunci când se consumă în construirea scenelor de certă observație realistă (mesele de familie, de familie săracă dar săritoare la răul din casa prietenului Filipache, întâlnirile triste cu unchiul Toma, într-o cârciumă goală și ostilă, atmosfera examenulul de admitere la liceu). Fascinanta dimensiune rememorabilă a cărții refuză însă să se lase cooptată. Fluxul memoriei nu se insinuează, nu acaparează, ci pare o trimitere într-un refugiu comandat și compensatoriu. Măgulitoarea observație a unui Hauser, potrivit căruia cinematograful, care are aceeași vârstă cu filozofia bergsoniană ar fi apt să meargă pe urmele concepției moderne a timpului, să modeleze un trecut învălmășit încă în prezent și un „azi” întristat de graba de a deveni trecut, măgulirea aceasta, zic, a jucat multe feste filmului, în general, una dintre ele fiind și ușurătatea flash-back-urilor. O imagine a unui ,,altădată”, montată ici și colo și iată-ne în plin ilustrativism pitoresc care, în cazul ecranizării de față nu are nimic de a face cu evocarea iubirii pentru enigmatica Uruma, trăită la țărmul mării. O contrapunere a mișcării în acel spațiu al libertății pasului șovăielnic printr-o „pădure nebună” nu ne restituie nici taine, nici chemările, nici amenințările ei. Doar ochii protagonistului, Florin Zamfirescu, mai păstrează imaginea unor povești trecute, a „grelei poveri a amintirilor” cum spunea prozatorul. Acestea sunt și sugestiile operatorului Vivi Drăgan Vasile, lector aplicat al cărții care, uneori de unul singur, protejează filmul de dizolvarea în sentimentalism.
 
(Luceafărul, 30 octombrie 1983)


Galerie Foto

Cuvinte cheie: cronica de film, magda mihailescu, nicolae corjos, padurea nebuna film

Opinii: