Predilecția regizorului
Lucian Bratu pentru subiecte simple, care aduc în discuție nici mai mult nici mai puțin decât „eternul omenesc”, este prea cunoscută, roadele ei de asemenea, ca să mai fie nevoie de o punere în temă prilejuită de actualul film
Orele unsprezece. Bine susținută regizoral, împlinită sau cu pauze de suflu artistic, aceasta nație structurală a unui regizor cu o filmografie nu atât de bogată, pe cât de consecventă, a fost și rămâne cheia de bolta a creației lui. Sigur, este plăcut să surprinzi un creator în momentele de înflorire — și aceste momente există în viață de regizor a lui Lucian Bratu și au numele trecut în patrimoniul cinematografiei noastre
Tudor,
Drum in penumbră,
Orașul văzut de sus,
Mireasa din tren. Sigur, nu este plăcut să-l prinzi în momente mai puțin fericite și
Orele unsprezece este un asemenea moment. Dincolo de plăcerea sau neplăcerea fiecăruia, rămâne, trebuie să rămână trează, judecata obiectivă. Iar la o judecată obiectivă, acest ultim film semnat Lucian Bratu se așază, chiar, dacă mai modest și nu glorios, sub pecetea autorului sau.
Este ușor de presupus că ceea ce l-a atras pe Bratu către aceasta întâmplare a vieții, construită în jurul unei erori omenești și ea a vieții, propusă de scenaristul Platon Pardău, a fost tocmai caracterul ei de „fapt divers”. Cantitatea de viață pe care o conține; calitatea înfruntărilor omenești. Și, nu în ultimul rând, apelul la o „morală a fabulei” pe care Bratu o caută, și reușește chiar să o găsească, în orice subiect din care construiește un film. Este ușor de presupus, de asemenea, — iar pe parcursul filmului presupunerea devine certitudine — că tenta ușor polițistă propusă de scenariu și nota prea spectaculoasă a conflictelor l-au stânjenit serios pe acest regizor al adevărurilor mari rostite cu simplitate. Stânjeneala se răsfrânge asupra filmului care, o bună bucată de vreme, oscilează nehotărât între povestirea simpla, a „cazului” unui director corect, dar ambițios, confruntat cu un eșec personal în care, însă, este antrenat un colectiv întreg, și complicatele aventuri din subteranul acestui caz. În biografia directorului (interpretat de
Virgil Andriescu, pentru prima oara într-un rol în stare să-i pună în valoare talentul și puterea lui de comunicare) există antecedentele unui destin potrivnic: tatăl a fost, la rândul său, părăsit de colaboratori într-un moment greu, iar printre cei care I-au părăsit se află și tatăl colaboratorului său cel mai apropiat, inginerul Cristea (Mihai Cafriță, bine plasat în personaj și convingător, cu excepția unor momente de înțepenire fotogenică în fața aparatului de filmat, „poze” de care nici el, nici personajul nu ar fi avut nevoie). Persecutat de prezența acelui tată (
George Negoescu, destul de jenat el însuși de rolul multă vreme incert, oricum misterios, pe care trebuie să-I joace în uzină) în chip de anchetator înverșunat, directorul se trezește legând destin cu destin într-o culpă de judecare falsă a oamenilor și a împrejurărilor. Dacă adăugăm la acest tablou prezența unei fiice iubitoare (
Valeria Sitaru, prezenta, într-adevăr, fermecătoare, într-adevăr) îndrăgostită de fiul dușmanului de moarte al tatălui, dacă mai adăugăm, în fine, și prezența unui unchi care, în loc să-și vadă de biata lui sănătate zdruncinată, ia asupră-și sarcina dificilă de a face lumină și a aduce pacea între acești Capuleți și Montague ai zilelor noaste (personaj interpretat de
Valentin Uritescu în nota de adevăr și căldură umană bine-cunoscută), nu avem încotro, trebuie să recunoaștem că arsenalul propus este prea complicat și prea bogat pentru un război atât de mic.
Puțin pierdut între atâtea încurcături străine structurii lui, regizorul încearcă să se regăsească între acele date, fapte și personaje familiare lui, în cantitatea de omenesc conținută de scenariu, reușind, în cele din urmă, să construiască, atent la nuanțe, portretul omului care până la un moment dat se consideră victimă și își îndură cu demnitate condiția, pentru ca sa descopere, brusc (brusc și puțin forțat) că, de fapt, este vinovat. Vinovat de suspiciune, vinovat de neîncredere în oameni, de gândire simplistă, schematică. Morala fabulei...
Filmat atent de
Sorin Ilieșiu, cu grijă deosebită pentru expresivitatea portretelor, cu o coloană sonoră (Vasile Luca) eficientă, în care muzica lui
Marius Teicu își insinuează accentele dramatice sau comice după caz, bine ritmat din decupaj, dar și din montajul
Ericăi Aurian, plasat în decoruri ce urmăresc mai puțin spectaculosul cadrului și mai mult realismul lui (decoruri
Magda Moldovan).
Orele unsprezece încearcă, și reușește, să dobândească o înfățișare profesională cel puțin corectă, civilizată, în ciuda unor momente de cădere — secvențe din planul doi al acțiunii neinspirat interpretate și chiar filmate neinspirat. În același plan doi al acțiunii însă, există și personaje cu farmec și putere de convingere: Meșterul Tănase (Emil Bozdogescu), secretara, pe linia modelului din viață, (Marcela Andrei), și pe aceiași linie Dan Pipera. În rolul unui portar, sau Grigore Gonța, cu un miniportret de provincial venit cu treburi la oraș. De fapt, pe acest plan doi nu numai al acțiunii, dar și al cadrului cinematografic, se sprijină și regizorul în încercarea de a aduce la sine o materie apropiată lui doar în substanță, nu și în formă, străzile, cel mai adesea năpădite de ploaie, oamenii care străbat (uneori chiar oamenii de pe stradă), spațiul ce înconjoară povestea, capătă, prin voia regizorului, o putere de comunicare de multe ori mai mare decât aceea a primului plan al acțiunii. Ca și acel personaj din final, o altă ipostaza a unchiului bolnav, care servește directorului proaspăt eliberat de obsesia persecuției, o lecție de viață pe cât de candidă pe atât de eficientă. În sensul împăcării, cu lumea așa cum este ea. Vrând-nevrând, în fața acelui final, în spectatorul nu neapărat avizat se trezește un gând: un regizor bun, chiar și atunci când nu reușește să dea un film pe măsura lui, reușește cel puțin să-și facă simțită amprenta.
