Citind mai multe articole din revistă, veţi putea lua cunoştinţă de tendinţa cineaştilor europeni — italieni, spanioli, germani etc. — de a se reîntoarce spre marele public. Cu
Omul zilei,
Dan Piţa se aliniază, cu intuiţia-i cunoscută, acestui curent, renunţând la stilul metaforic−simbolistic, în favoarea expresiei realiste. Să spunem însă că, pe parcursul întregii sale opere, el a optat deseori pentru această alternativă — ambele ipostaze reprezentându-l cu succes.
Ar fi desigur neadecvat să aşteptăm în cadrul producţiei noastre cinematografice subminimale — doar două premiere în 1997 — un reviriment general de la un singur film.
Omul zilei poate fi socotit însă un film necesar, binevenit.
Formula thriller−politic este cât se poate de potrivită pentru a diagnostica o societate bolnavă de scenarită şi angajată pătimaş într-o cursă non-stop a aflării adevărurilor, a vinovaţilor, a surselor de manipulare — aşa cum oricine poate observa urmărind mass-media din anii prelungitei tranziţii.
Apare evident că scenaristul
Radu F. Alexandru a dorit să facă un portret global al lumii politice şi de afaceri la zi, cu acoliţii permanenţi sau ocazionali ai acesteia şi nu a dorit să facă un anume portret care ar fi restrâns miza dramatică. O lume vulgară cu o spoială de lustru, prezentată în toată brutalitatea de comportament şi vocabular.
Naraţiunea nu este astfel de natură să ne surprindă prin desfăşurarea întâmplărilor. Cred însă că publicul nostru va fi captat tocmai prin posibilitatea ce i se oferă de a vedea ceea ce cunoaşte sau bănuie a şti dintr-o experienţă cotidiană, adesea directă, sau de a-şi verifica unele presupuneri. Radu F. Alexandru nu s-a sfiit să pună punctele pe i (este ceea ce dă principala satisfacţie spectatorului), dezvăluind motorul mecanismelor ce dirijează din umbră viaţa social−politică sau cenzurează destine individuale, uzând de conflicte de interes între grupuri de afaceri, de răfuieli având ca miză imaginea publică sau de rivalităţi intime — aici declanşate de un amor pasional tomnatic şi de iubiri juvenile explozive.
Este cred ceea ce l-a atras şi pe regizorul Dan Piţa — preocupat încă de la debut de diagnosticul social−politic la timpul prezent (amintesc
Filip cel Bun, Concurs, Faleze de nisip).
Simbioza dintre scenarist şi regizor rămâne întotdeauna secretă. Remarc însă că cineastul a găsit sau poate a implantat în materia scenaristică numeroase elemente din propriile sale obsesii şi personaje. Dansatoarea te duce cu gândul la balerina din
Autor anonim (nedifuzat); saxofonistul, la profesorul−violoncelist din
Eu sunt Adam; infirmul, la cel din
Pepe şi Fifi; accidentul la cele din
Viaţa în roz şi
Concurs...
Formaţia de dramaturg a scenaristului l-a determinat să creeze situaţii şi replici punctuale de care teatrul nu se poate dispensa, ceea ce nu i-a permis să recurgă la elipsele atât de frecvent uzitate în policier, potenţând suspensul şi obligând spectatorul să se implice în desluşirea misterului, uneori menţinându-i curiozitatea şi întrebările chiar după finalul filmului. Explicarea fiecărei situaţii, a fiecărei reacţii a determinat o încetinire a ritmului, devenit neadecvat pentru filmul de gen care ne-a obişnuit de o bună bucată de vreme cu un tempo mult mai alert.
Ambianţele exterioare şi interioare sunt filmate cu eleganţă şi rafinament, Piţa rămânând unul dintre acei cineaşti care filmează şi urâtul, frumos. Regăsim consonanţa creatoare a întregii echipe de fideli colaboratori ai regizorului şi simţim privirea tutelară a lui
lon Oroveanu, din nou prezent pe generic ca art−director.
Alegerea actorilor a fost dintotdeauna unul dintre atuurile regizorului. Fiecare personaj şi-a întâlnit interpretul ideal:
lordache−perfect;
Rebengiuc,
Mihăiţă,
lacob, Rădescu,
Găitan sunt cu fiecare gest şi replică de acolo. Alina Chivulescu şi
Maia Morgenstern nu puteau exprima mai bine cele două tipuri opuse de feminitate.
De la
senatorul lui
Daneliuc la deputatul lui Piţa, cineaştii noştri merită a fi preţuiţi şi prin felul cum s-au implicat în dezbaterea actualităţii.
Cu întârzieri şi ocolişuri, filmul românesc din ultimii şapte ani ajunge să-şi onoreze — prin Piţa, Daneliuc,
Pintilie,
Gulea,
Mărgineanu,
Caranfil, Nicoară — menirea de a lăsa cronicii sfârşitului de secol o mărturie specifică a momentului prin care trece societatea românească.
