Monarhia constituie motivul principal de frică pentru regimul Iliescu, a cărui preocupare permanentă este propaganda mincinoasă la adresa M.S. Regele Mihai I. S-a văzut asta și de la ultima „primire” a PDSR la Cotroceni. Oglinda amestecă și ea documente adevărate cu simple ipoteze menite să supradimensioneze figura Mareșalului Antonescu, în detrimentul Regelui Mihai și al liderilor partidelor istorice. Însuși Maniu, care reprezenta pentru români un mit viu, un reper moral, este înfățișat schematic și, pe alocuri, chiar devertebrat. Omisiunea constituie principala metodă de mistificare. Pentru a putea opera propagandistic, regizorul a sacrificat însăși tensiunea estetică a filmului, care nu putea rezulta decât din dramatismul epic al adevărului istoric. Mistificarea e vădită de la început. Este redusă la absurd perioada de peste doi ani, în care întoarcerea țării Iângă anglo-americani a fost pregătită de către opoziția unită, sub sceptrul M.S. Regele Mihai. Actul de la 23 august 1944 este prezentat ca o răbufnire de resentiment a anturajului regal. Lui Mocioni-Stârcea și, mai ales, secretarului regal Mircea lonițiu Ii se atribuie ― frivol ― vorbe aberante, menite să imprime în mintea românilor de azi impresla că M.S. Regele nu l-a lăsat pe Mareșal să încheie armistițiul, fiindcă îl eclipsa! Nu fiindcă refuza să iasă din război fără acordul lui Hitler.
La fel de aberant, dar mult mai subtil decât o fac partidele extremiste, M.S. Regele este culpabilizat pentru ocupația sovietică și execuția Mareșalului. În acest scop, regizorul a omis nu numai entuziasmul popular din noaptea de 23 august 1944, nu doar episodul decorării Majestății Sale prin decizia președintelui SUA, Truman, ci o întreagă rezistență politică și civică anticomunistă și antisovietică, ea constituind însăși esența perioadei în cauză. Omisiunea s-a făcut doar pentru faptul că această rezistență era simbolizată efectiv de către M.S. Regele și instituția monarhică. Un asemenea film putea să fie o consolare morală atât de necesară pentru un popor pe nedrept complexat. Complexul rezultă, de fapt, din frustrarea de toate drepturile, generată de complicitatea marilor democrații cu puterea sovietică. În vreme ce perioada 23 august 1944 - 30 decembrie 1947 a fost și rămâne un exemplu și un motiv de orgoliu național, prin rezistența înverșunată antisovietică și anticomunistă. Reflectată, de exemplu, prin greva regală. Opoziție la dictatul sovietic, pe care fiImul o omite. Nici nu-i de mirare, din moment ce consultantul istoric este același Ardeleanu, ex-director al Institutului de istorie al PCR, iar nu, de exemplu, dl Florin Constantiniu, eminent cercetător istoric care a descoperit documente capitale cu privire la sovietizarea României. Toate atestă lupta Regelui pentru independența României.
Sergiu Nicolaescu, în schimb, ca să-l înfățișeze falsifIcat, ca pe un băiețaș fricos, care a cedat imediat în fața lui Vîșinski, a omis să prezinte rezistența ― superbă pentru orgoliul național ― din timpul guvernului Rădescu, manifestațiile național-regaliste din 10 mai 1945, 8 noiembrie 1945, 10 mai 1946 și, mai înainte, proba de demnitate din 24 februarie 1945, când românii au ieșit spontan în Piața Palatului și au intonat Imnul național (Regal), ca să dejoace diversiunea sovietică, iar rușii au tras în manIfestanți, atribuind apoi crimele guvernului Rădescu, pentru a putea găsi pretextul de dezarmare a întregii Armate Române, în scopul instaurării prin forță armată străină a guvernului Groza, impus de la Moscova.
