Reprezentant de frunte al aripii poetice din animaţia românească,
lon Truică a contribuit temeinic la combaterea prejudecăţii care statorniceşte arta «a opta» pe teritonul divertismentului amuzant. Grafician cu inconfundabilă amprentă stilistică, el acordă liniei în mişcare nobleţe şi gravitate gânditoare, făcând-o să povestească mereu despre aspiraţia spre perfecţiune şi frumuseţe. Starea sa de căpătâi este melancolia, iar personajul preferat este artistul mistuit de dorinţa de a-şi bucura semenii. Ctitor de mănăstire (
Marea zidire), poet (
Remember) sau martir (
Furtuna), eroul lui Truică se jertfeşte mereu în numele unor idealuri înalte. Filmul este un poem în imagini care omagiază acest sacrificiu. Subţiri şi patetici, eroii săi sunt aproape întotdeauna visători tragici şi nepereche. Destinul lor este singurătatea.
Foarte consecvent preferinţelor sale tematice şi dramaturgice, autorul încearcă, totuşi, în noua sa creaţie intitulată
Cercul o schimbare de registru. Chiar dacă nu este vorba despre o cotitură spectaculoasă, merită semnalată această modificare de optică. Nu întâmplător am început aceste însemnări cu observaţii legate de personaj. Noul film abandonează tema solitudinii şi se dedică elogierii cuplului şi forţelor miraculoase ale iubirii. Aspiraţia spre perfecţiune rămâne însă năzuinţa eroilor săi, bărbatul şi femeia, pe care îi uneşte pasiunea cunoaşterii de sine. Eforturile lor sunt răsplătite numai în momentul întâlnirii, când vor păşi din lumea aridă a conceptelor în cea feerică a sentimentelor. Îmbrăţişarea lor face să cadă bariere de netrecut şi peceţi de taină ale lucrurilor necunoscute. Ceea ce era inaccesibil pentru unul singur, devine familiar pentru cuplu. Accesul la perfecţiune este întruchipat în sărut, simbol brâncuşian pe care lon Truică îl citează în încheierea neaşteptatei sale pledoarie pentru iubire.
Tălmăcit astfel, filmul este desigur sărăcit de argumentele sale de farmec, linia gracilă a graficii şi mişcarea hieratică. Dacă regizorul a renunţat la personajul cu alură de schimnic şi aură de marfir, desenul său a păstrat însă aspiraţia spre verticalitate, stilizarea ascuţit-unghică şi cromatica rafinat monotonă. Gesturile prelungi sunt înlănţuite într-o coregrafie cu înţelesuri nuanţate, pe care riguroasa construcţie a filmului le dezvăluie până la capăt cu limpezime. Ca şi altădată, Truică se dovedeşte un inspirat creator de atmosferă poetică, zămislită cu ajutorul culorii şi detaliilor grafice, dar şi al muzicii (semnată de Călin loachimescu). Consecvent cu sine, dar şi dornic de schimbare, el atinge prin
Cercul o nouă treaptă artistică. Există în această nouă etapă şi rafinament stilistic şi rigoare, dar, ceea ce merită semnalat şi reluat, este o firească emoţie în faţa sentimentelor. Ca în povestea străveche a lui Anteu, animaţia lui lon Truică îşi întăreste forţa prin apropierea de pământ.
