Prin forţa împrejurărilor, am văzut filmul lui
Lucian Pintilie de mai multe ori. O probă la care, se ştie, puţine filme rezistă. Mărturisesc că am constatat un fenomen ciudat în „receptarea” acestui film; la prima vizionare, cu un aer de limpezime aproape ostentativă, el îi dă privitorului senzaţia că nu i-a mai lăsat nimic ascuns sau nedescifrat. Impresie înşelătoare. La a doua, la a treia, la a patra vizionare filmul ţi se pare din ce în ce mai plin de fascinaţie, de suspans şi de mister!
A nu se înţelege, neapărat, că aş „recomanda” vederea fiimului de mai multe ori. Ceea ce aş vrea să reamintesc, prin „fenomenul semnalat”, e doar faptul — elementar — că
O vară de neuitat este, înainte de orice, un „obiect de artă” şi trebuie asimilat ca atare (nici chiar în cinema, opera unui mare artist nu poate fi redusă la condiţia de „obiect de consum”, menit, pur şi simplu, „să placă” sau „să nu placă”). Ceea ce vreau să spun prin această (absolut deloc polemică) introducere este că, în asemenea cazuri, spontaneitatea şi sinceritatea unui privitor (chiar şi „specializat”) nu garantează şi adevărul diagnosticului. Aşa cum ni s-ar părea stupid să auzim, de pildă, că „Foca” lui Brâncuşi nu seamănă cu foca adevărată, de la Polul Nord, sau că ea ne emoţionează mai puţin decât „Pietà”, a lui Michelangelo, — poate la fel de absurde ar trebui să ni se pară şi unele reacţii la filmul lui Pintilie (de tipul: „nu aşa era Armata română; un ofiţer niciodată nu s-ar fi purtat aşa”, sau de tipul „filmul te lasă rece” etc. etc.).
În această ordine de idei: filmul lui Lucian Pintilie nu este şi, cred, nici nu şi-a propus să fie un film „istoric-realist”. El e o paradigmă, un film concentrând, în „concretul” lui, abstracţiunea sensurilor generale. E comentariul unui artist faţă de un punct dureros şi obsedant al lumii noastre (intoleranţa etnică şi multiplele ei reflexe), un „comentariu” nutrit dramaturgic de proza lui Petru Dumitriu („Salata”, un capitol al celebrului roman „Cronică de familie”), deci plasat la o anumită „frontieră” (fie ea a Cadrilaterului) şi plasat într-o anumită epocă (fie ea a anilor '20).*
Filmele lui Lucian Pintilie compun, împreună, ceea ce un producător occidental numea, inspirat, „un discurs împotriva barbariei”.
O vară de neuitat completează acest discurs cu o altă faţă a barbariei văzută de Pintilie ca o primejdie şi ca un handicap ale acestui sfârşit de secol.
Sensul demonstraţiei lui Pintilie curge într-o direcţie precisă: într-un context de barbarie, existenţa unei „insule de civilizaţie e sortită eşecului; „izolarea” de barbarie e utopică; microclimatul artificial sentimental-familial-intelectual nu e decât o iluzie. „Tu ai copiii, cărţile, clavecinul, ce-ţi pasă de toate astea?”, sună o replică din film, ca o îmbărbătare adresată unui personaj, cuprins de oroare la... ororile din jur. Un personaj feminin tulburător, de o fantastică energie sufletească, pusă, mereu, în serviciul înfrumuseţării realităţii („mama înfrumuseţa totul în jur”), de la peisajul de o uscăciune dezolantă până la primitivismul peisajului uman — totul capătă, filtrat prin privirea ei, frumuseţe şi expresivitate („aici e pământ adevărat, sunt oameni adevăraţi, ca în „Povestirile din Caucaz” ale lui Tolstoi”; sau, colina care sparge molcom monotonia naturii devine, în ochii ei, „mai frumoasă ca Fuji Yama...”). Pintilie conduce personajul de la extaz până la o disperare rece-toridă (în clipa în care capacitatea Ei de „a înfrumuseţa totul” se izbeşte de un tragic „prag al incompetenţei”: ultimul lucru pe care îl mai poate Ea „înfrumuseţa” e drumul spre uciderea unui om nevinovat; tot ce mai poate Ea oferi e o minciună „eutanasică”, după care „natura mozartiana” devine, în final („aici e interevenţia absurdului în poveste”, spunea Pintilie), purtătoare a răului, sămânţă a crimei... În acest rol, Kristin Scott-Thomas iradiază o feminitate magnifică, o vioiciune şi o suavitate fremătătoare, un extraordinar rafinament al „impetuozităţii”. Dimensiunile esenţiale ale filmului (lirismul, rigoarea, subtilitatea lui) se esenţializează în acest personaj, unul dintre cele mai puternice personaje feminine din istoria filmului românesc.
În rolul căpitanului Dumitriu (bărbatul mediocru, care a săvârşit, odată şi o dată, un gest eroic, şi care e obligat să rămână la înălţimea acelui gest, la înălţimea viziunii Ei despre el),
Claudiu Bleonţ cultivă trăsătura aspră, percutantă, de o expresivitate împinsă până în buza caricaturalului. Senzaţia e aceea că actorul şi-a redus personajul la un joc minuţios de „linii”, şi la câteva culori ferme — niciodată amestecate. O asemenea epurare e extrem de riscantă, una dintre consecinţe fiind impresia de artă prea sever supravegheată. Un personaj cubist lângă o făptură impresionistă...
Imaginea excelează în portretistică şi în plein-air-uri generoase, fundal mustrător al micimii omeneşti.
Călin Ghibu, cunoscutul autor al imaginii, învăluie totul într-o lumină exaltată, îi conferă aerului o vibraţie şi o strălucire nepământeană.
Un film construit, vizibil, cu obsesia măsurii celei mai stricte şi a celui mai clar echilibru.** Un mod de a povesti strâns, esenţializat, de o luciditate delirantă, dar clocotind sub presiune. Nu prin „realism” deci te marchează
Vara de neuitat ci prin calităţile de stil, prin puritatea şi poezia compoziţiei, prin acurateţea gândului. „Pintilie e un purtător de lumină, şi noi avem nevoie de el”, sună o frază esenţială (din „Le Nouvel Observateur”), una din zecile de fraze esenţiale care s-au scris în presa lumii despre acest film intrat în circuitul internaţional odată cu prezentarea la Cannes, anul trecut.
De remarcat şi eşafodajul de „arhitecturi” al filmului: de la linia tumultuoasă a începutului (galopul „eroic”, năvalnic, „Hai, Voicule, hai!”, pe acorduri mozartiene, natură luxuriantă), trecând la linia derizoriului înzorzonat (mica provincie, micul bal butaforic, micul primitivism cosmopolit, totul în cheie trivial-carnavalescă) şi trecând, apoi, la linia dominantă a filmului, linia austeră, „anti-eroică” (instalarea la marginea lumii, clavecinul în casa de chirpici, oaza de civilizaţie în deşert)...
De la umorul crud şi acid al începutului, filmul va evolua spre o ascuţită melancolie şi va urca, în final, la un sunet înalt, „măreţ şi înfricoşător”...
O vară a neputinţei de a învinge răul. O vară purificatoare...
... Într-o bună zi, un mare pictor — „ca să poată reîncepe de la zero” — a pictat un pătrat negru pe un fond alb... Îl invidiez din tot sufletul pe cronicarul secolului viitor, care, îmbrătişând totul cu necesarul recul istoric, va putea stabili, cu precizie, locul şi rolul
Verii de neuitat în combustia Operei lui Lucian Pintilie.
* Alexandru Paleologu: ... „cu multă subtilitate e realizată ambianţa retro a filmului, anul 1925. Şi eu şi Pintilie iubim acea epocă (...). Un film în care, prin cele două personaje principale — căpitanul Dumitriu şi soţia lui — domină corectitudinea morală, eleganţa comportamentului şi un anumit stil nobil de existenţă (...). Trebuie să privim societatea românească cu realism. Lucrurile care ne revoltă pe noi acum, şi care revoltă şi cele două personaje din film — abuzuri, brutalităţi, samavolnicii, spolieri etc. — existau şi înainte în societatea românească, evident, nu le-au inventat comuniştii; ei doar le-au organizat, le-au adâncit, le-au generalizat şi au condus la acea societate de selecţie inversă”...
** Gabriel Liiceanu: „Există, în acest film, un ton de o sobrietate absolută, există o clasicitate, o concentraţie de mijloace ieşită din comun, (...) o frumuseţe de tragedie antică. (...) Filmul e o ilustrare despre ce înseamnă mizeria delirului etnic; o parabolă a cât de greu este ca, închis într-o condiţie particulară a umanului, într-un popor sau în altul, într-o rasă sau în alta, într-o limba sau în alta, să poţi să accepţi că «celălalt» are aceeaşi aşezare în rangul umanului ca şi tine. (...) Cartea mea „Despre Iimită” îşi găseşte o formidabilă ilustrare în acest film. Nu vă ascund că l-am văzut aproape cu un interes documentar.”
