Cuplul
Dinu Tănase – regizor și
Radu F. Alexandru – scenarist a marcat un moment important în istoria cinematograful românesc. Ei au făcut împreună în 1982 filmul
La capătul liniei. După 22 de ani ei se regăsesc pe genericul recentei premiere
Damen tango, o poveste de dragoste și răzbunare amplasată în lumea intelectualilor contemporani.
Oare ce și-a propus acest
Damen tango? Să-și fi dorit autorii o telenovelă? N-ar fi grav. În fond este un gen cu o largă priză la o anumită categorie de public, mai ales feminin, gata să palpite la nefericirea unor fete frumoase dar fără noroc, îndrăgostite de bărbați bogați și focoși. Dar cînd concept asemnea povești îmbibate cu o doză de candoare asumată, cineaștii sudmaericani nu-și propun să stârnească vreun gând în mintea spectatorului, cid oar să-l lase cu gura căscată și ochii înlăcrimați. Nu e cazul lui Dinu Tănase și Radu F. Alexandru.
Damen Tango are ingrediente de telenovelă – trădare, răzbunare, moarte, gânduri malefice, presentimente, coincidențe -, numai că are alte pretenții.
Atunci poate că autorii au dorit să facă o dramă psihologică. Asta e grav. Pentru că tocmai la capitolul psihologie lucrurile stau rău. Ce poate fi în capul unei profesoare universitare care aduce în casă o jună cam nebună care evident îi va seduce soțul? De ce așteaptă ea nouă ani înainte de a reapărea în viața fetei care între timp a trecut de la extrema frivolitate la o seriziotate la fel de extremă torturându-și logodnicul cu remușcări greu de crezut? De ce își lasă fosta rivală să se recăsătorească recurgând la un arsenal absurd de ipocrizii, insinuări și amenințări? Între cele două femei există o relație indecisă. Nu e o relație mamă-fiică, nici o relație lesbiană, deși ar putea fi și una și alta. De fapt nici nu este o relație credibilă și nimeni nu ne poate face să o acceptăm. Nici măcar Maia Morgenstern în rolul unui soi de piază rea foarte vorbăreață.
