Există domenii, subiecte, de care critica noastră cinematografică se apropie pe cât de sporadic pe atât de mecanic. Să spunem — Jurnalul de actualităţi al studioului „Sahia”. Din când în când, câte un cronicar îşi aduce aminte că înaintea filmului propriu-zis, publicul mai „citeşte” ceva şi e bine să-ţi dai cu părerea şi asupra acestei probleme — „jurnalul”. Să nu fim stupizi — acest caracter sporadic al analizelor consacrate „actualităţilor” e departe de a ne indigna. Din regularitate nu va deriva imediat profunzimea şi seriosul, ci mai degrabă plictiseala. Ceea ce indispune însă este — cum spuneam în propoziţia de început — aliajul dintre sporadic şi mecanic. Analizele „jurnalului” — oricât de binevoitoare — au optica unor controlori de stasuri. „Jurnalul” e judecat de fiecare dată — lăsând deoparte stilul cronicarului care poate da iluzii diverse — în funcţie de câteva formuIe fixe, respectate sau nu: industria e filmată mai interesant (sau mai uman, mă rog...) sau nu? Se constată: da. Agricultura e filmată mai viu? Se constată: da. Se dă importanţă subiectelor satirice? Se constată:… S-a îmbunătăţit comentariul? Se constată: da. Stasu-rile fiind bifate, se încheie cu o urare sau cu câteva sugestii mai mult sau mai puţin colorate: e bine să..., e necesar ca... etc. Să admitem că nu de puţine ori „jurnalul” a justificat dreptul la o asemenea optică. Subiectele sale erau prea exact compartimentate, logica lui era prea strânsă, lipsa de surpriză, de fantezie — vizibilă. Dar a consemna îmbunătăţirea profundă a „actualităţilor” având ca repere tot aceste formule — e insuficient. După părerea mea, în ultima vreme au apărut unele noutăţi în „jurnal” care — fără a fi foarte spectaculoase, fără a fi încadrate în tiparul unor rubrici rigide, fără a da deocamdată rezultate memorabile (poate tocmai de aceea) merită atenţia cronicarului dator să descopere — cum atât de frumos se spune şi atât de nonşalant se uită — mlădiţele se ştie cui...
E vorba, în primul rând, de încercarea unei abordări mult mai pasionante a realităţii — nu numai în direct, ci direct prin ce e mai pasionant în realitate: omul. Sunt tot mai frecvente în „jurnal” interviurile şi anchetele chiar în faţa aparatului şi a microfonului deschis în plină stradă, în plin şantier (deşi n-ar fi rău să se găsească posibilitatea dispariţiei măcar din cadru a acestui instrument inhibator). În tumultul propriu genului, printre turnurile gigantice, benzile rulante şi maşinile ultraperfecţionate o voce omenească, smulsă zilei, netrucată, un chip pe care aparatul stăruie mai mult decât pe obişnuitul prim-plan pus în contrast planificat cu o privire generală, un gând exprimat cu cuvintele tale, un gest surprins chiar atunci când ţi se cere să vorbeşti, toate acestea dau efecte captivante pentru sală, în pofida ideii nenuanţate că un individ vorbind în faţa camerei e neinteresant şi acinematografic. Nu există nimic acinematografic, după cum nu există nimic apoetic. Un om căutându-şi cuvintele în faţa mea, ezitând, eventual mâncând unele silabe, revenind, repetând, făcând un nou efort pentru închegarea ideii, până la urmă triumfător, iată un mic scenariu la fel de emoţionant ca o cursă cu obstacole. O expresie ţâşnită stângaci, dar plină de sevă, poate sintetiza situaţii după care aparatul aleargă de multe ori fără folos. Limbajul poate fi cinema, ridurile din jurul ochilor pot „juca” în timp ce vorbeşti — accesibilitatea, succesul la public nu constituie o problemă. Sala înţelege asemenea interviuri în mult mai mare măsură decât nu ştiu ce căutări de aparat în sos abstract. Şi nu numai că înţelege — dar îi place, vibrează. Vraja autenticităţii rămâne suprema vrajă în secolul nostru, atât de zgârcit în minuni, icoane şi iluzii. Jurnalul festiv pentru sfârşitul anului a avut în cazul anchetei: „Ce v-a dat anul 1964?” — două vedete incontestabile: o ţărancă şi un matematician. Ţăranca se bizuia pe expresia verbală, matematicianul pe cea vizuală. (Evident — amândoi habar n-aveau de ce electrizau sala. Ei vorbeau!) Femeia ne-a spus vreo patru propoziţiuni ritmate aprig, fără să-i pese de magnetofon, dintre care una a buimăcit sala: „Anul ăsta am ieşit şi noi din sat...” Când soţul „a completat-o” cu ideea că în 1965 ar vrea să facă şi ei un copil, sala a aplaudat. Matematicianul din Iaşi a stăpânit câteva secunde publicul printr-un nerv extraordinar al frazei şi al privirilor fiecare dintre noi avea mândria naivă că ascultă şi pricepe un matematician. Celelalte secvenţe ale anchetei erau departe de acest nivel. Oamenii erau fie prea oficiali (un arhitect), fie prea pozaţi (o tânără actriţă) — în general metoda şi mai ales tehnica ei e nouă atât pentru regizor cât şi pentru cei contactaţi. Oamenii mai sunt intimidaţi de microfon, regizorii sunt încă timizi, aparatul nu e încă de ajuns de spontan, de nervos; dialogurile ar putea căpăta o fluenţă mai mare — deocamdată se realizează un monolog şi nici acesta nu e lăsat să curgă suficient. În jurnalul nr. 2/1965, un subiect admirabil pentru această modalitate — o agapă colegială, a unor ingineri constructori la zece ani de la absolvirea examenului de stat — a fost ratat, deşi intenţia de interviu era evidentă, dintr-o teamă prea mare faţă de cuvânt. Agapa a fost mută, cu toate că oamenii păreau veseli. S-a încercat şi plasarea inginerilor pe planşeele unor blocuri de unde să ne spună „câteva cuvinte”, nu ne-am ales decât cu o frază seacă, rostită de un inginer — foarte expresiv însă ca „aer”, ca „atmosferă”. Dar dacă toate acestea sunt lipsuri inerente, având rolul lor creator în aplicarea unei idei fragede — nu-i mai puţin adevărat că au apărut şi erori, erori de concepţie, din care metoda nu are nimic de câştigat. Iată de pildă o anchetă în direct la Iaşi, printre studenţi, pe tema: „De ce nu mergeţi la concertele Filarmonicii?” Ancheta nu e rău condusă cinematografic, studenţii sunt „atacaţi” pe stradă, hărţuiţi cu întrebarea crucială, câteva gesturi spontane ale celor chestionaţi au haz, una dintre studente recunoaşte cu o vinovăţie în şoaptă că „nu-i place”. Dar ancheta — în ciuda spontaneităţii — e falsă şi neavenită. Cineastul insinuează o „acuzaţie” de ordin moral, acolo unde n-avem de-a face decât cu o problemă de gust şi sensibilitate. Planează peste întregul material atmosfera unei „demascări” în cel mai bun caz naive, a unei indignări fără adevăr profund. O lipsă de aderenţă la Beethoven — şi ca să atenuez eventualele furii ale unora voi mărturisi că sunt un beethovenian până la idolatrie — nu atrage automat o sancţiune morală decât în spiritele prea grăbite în a conchide pe marginea unor articole juste despre „necesitatea muzicii în viaţa omului.” Ce-ar fi dacă am face un subiect dedicat unui cvartet de studenţi în arhitectură, cvartet perfect în Haydn şi Mozart, dar apăsat de restanţe la patru materii? Problema cere fineţe în tratare — regizorul nu o avea. A brutaliza o asemenea problemă gingaşă, a folosi o constrângere chiar subtilă acolo unde numai de constrângere nu e nevoie, nu mi se pare de loc interesant şi, în orice caz, nu aşa merită încurajată metoda aceasta, a anchetei cinematografice.
Dar suntem la început şi aceasta ne absolvă, cred, de concluziile idilice ca şi de încruntările prea rapide. Să rămânem în observaţie — ceea ce, după părerea moraliştilor, ar fi cea mai plăcută poziţie.
