Filmul lui
Cristian Mungiu face parte dintr-un proiect mai vast, intitulat "Amintiri din Epoca de Aur", adunând o serie de întâmplări fără o trimitere directă la comunism ca sistem sau ideologie, acesta oferind doar un cadru de desfăşurare a acţiunii. Această delimitare mi se pare extrem de importantă pentru că ea urmează să facă diferenţa faţă de o altă serie de recuperări a trecutului pe care le datorăm în special cinematografiei germane. Filmul
Good bye, Lenin! (2003) al lui Wolfgang Becker sau cel al lui Florian Henckel von Donnersmarck,
Das Leben der Andren (Viaţa celorlalţi, 2006) sunt referinţe notabile în acest sens, într-o ţară unde acest curent este şi cel mai bine reprezentat nu numai în film, dar şi în proză. Comunismul a devenit un fel de obiect ready-made, un obiect suprarealist, exotic, imposibil, iar potenţialul său dramatic este exploatat din plin ajungând până la excelente scenarii consumeriste în lumea reclamei precum celebra "Senzaţii tari din 1964" pentru ciocolata ROM, a agenţiei McCann Erickson, cîştigătoare a 5 premii EFFIE. (Pot să pun pariu că nici unul dintre membrii agenţiei nu bănuieşte cât de "tari" puteau fi cu adevărat senzaţiile din 1964, ca să nu mai vorbim de cele din anii '50!) De altfel, o parte dintre tinerii cineaşti români au mizat pe acest filon şi au mizat bine. Spre exemplu, filmul lui
Cătălin Mitulescu,
Cum mi-am petrecut sfîrşitul lumii (2006) sau cele care se învârt în jurul revoluţiei din Decembrie, - sau ce-o fi fost -, precum
A fost sau n-a fost? (2006) al lui
Corneliu Porumboiu sau
Hîrtia va fi albastră (2006) a lui
Radu Muntean au obţinut nu doar premii importante la Cannes şi alte festivaluri, dar au început să prindă la un public destul de dezabuzat de prea mult Home Cinema. Aşa că, filmul lui Mungiu nu vine din senin, drumul său a fost deschis de altele despre comunism sau despre tranziţie, iar
Marfa şi banii (2001) al lui
Cristi Puiu reprezintă începutul unui nou val, mizerabilist sau minimalist, inovează în ceea ce priveşte modul de a filma. În mod cert, ceva îi separă pe tinerii cineaşti de felul de a face film al maturilor, majoritatea acestora eşuând trist după Revoluţie, şi, poate cel mai bun exemplu de ratare completă, susţinută cu bani grei de CNC este nemuritorul
Sergiu Nicolaescu. Alţii au mai încercat să mişte ceva, precum
Şerban Marinescu cu
Cel mai iubit dintre pământeni (1993) sau
Nicolae Mărgineanu cu
Undeva în est (1991), însă nici unul nu a reuşit să capteze singurul lucru de care cinematografia română avea nevoie după o baie de rahat heirupisto-şantierist cu dramolete proletar-intelectuale şi metaforită cât cuprinde: Autenticitatea. Mungiu ca şi colegii săi de generaţie au deschis cinematograful către autenticitate, către ciné-verité, eliminând orice fel de filtru stilistic, orice artificiu retoric care ar fi pus surdină faptului de viaţă. Filmul lui Mungiu te ia pe nepregătite, este ca o lovitură de pumn din senin, ca o operaţie fără anestezie, nu vrea să demonstreze nimic şi nu vrea nici măcar să placă, ba chiar pare construit în răspăr cu un spectator fin, pedant, obişnuit cu trufandale. Refuzul regizorului de a deschide o problematică ideologică poate fi mai bine înţeles în acest context al ratărilor anterioare, al unui anumit curent dominant cu privire la abordarea evenimentelor de dinainte de '89 sau chiar a celor postdecembriste. Stau mărturie filme precum
Patul conjugal (1993) al lui
Mircea Danieliuc sau
Hotel de lux (1992) al lui
Dan Piţa, filme alegorico-parabolico-simbolico-distopice relevând un blocaj al cineaştilor Epocii de Aur. Mungiu lasă povestea să se spună singură, astfel încât efectul obţinut este paradoxal. Nu realitatea faptului cotidian sare în ochi, ci o hiperrealitate a unei lumi demente definită drept normalitate, unde oroarea este înregistrată ca firesc, ca fapt cotidian. Mungiu a definit poate cel mai bine sistemul comunist, totalitar într-un fel oblic, ocolindu-l ca subiect în sine. Despre ce este vorba? O studentă, Găbiţa (
Laura Vasiliu) rămâne însărcinată şi se decide destul de târziu să facă un avort. În Republica Socialistă România avortul fusese interzis prin lege, prin Decretul 770/1966, iar realizarea sa, altfel decît în condiţii cu totul excepţionale era pedepsită drastic, politica de stat vizând astfel sporirea natalităţii în regim de urgenţă. Otilia (
Anamaria Marinca), prietena şi colega de cameră a Găbiţei se decide să o ajute, fetele au apelat la o persoană avizată, un anumit domn Bebe (
Vlad Ivanov), contactat în condiţii de maximă confidenţialitate. Numai că, aşa cum se întâmplă de obicei, nu totul funcţionează conform planului. Din clauza de conspirativitate face parte şi alegerea hotelului unde trebuie să se desfăşoare întreaga operaţiune, hotel unde Otilia nu mai găseşte camere, fiind rezervate unor tovarăşi veniţi la o şedinţă de partid. Nemulţumirea domnului Bebe creşte exponenţial atunci când începe tranzacţia şi fetele nu înţeleg că plata solicitată de Bebe nu este în bani, ci în ...natură. Otilia se conformează cererii pentru ca Bebe să facă avortul. Otilia este aşteptată la aniversarea unei vîrste frumoase a mamei prietenului ei, student, căruia trebuie să-i ascundă motivul real al dificultăţilor ei financiare şi se prezintă la o petrecere la care iau parte colegi de breaslă, majoritatea medici şi unde fata este silită să facă frumos. Trebuie să părăsească în grabă petrecerea, după o discuţie pentru care prietenul ei nu este pregătit şi se întoarce pentru a rezolva o ultimă problemă, abandonarea fetusului expulzat în baie pe pardoseală. După o cursă halucinantă în bezna cartierului muncitoresc, în pericol de a fi oricând jefuită şi violată, Otilia aruncă avortonul de la etajul 10 într-o ghenă, după sfatul "medicului" mamoş, şi se întoarce la hotel unde o găseşte pe Găbiţa la masă şi unde ia decizia de a nu mai vorbi niciodată despre subiectul acelei nopţi. Ce-ar mai fi de spus?
