Radu Mihăileanu reia în
Concertul o temă aproape lui, pe marginea căreia a croşetat şi în filmele anterioare (
Trenul vieţii şi
Va, vie et deviens!) - exilul ca moment decisiv al devenirii. Pentru ca tema sa să capete greutate, regizorul-scenarist o pregăteşte şi o livrează ca pe un moment de vârf (în scena-cheie din final, pe care se sprijină tot filmul) şi pentru ca aceasta să iasă aşa cum îşi doreşte, pune în scenă o întreaga artilerie dramaturgică şi cinematografică. Cu alte cuvinte, găseşte un pretext juicy şi o ia la vale cu graţie. Un fost dirijor la Balşoi, retrogradat om de serviciu în acelaşi teatru de către Brejnev, gaseşte în biroul directorului o invitaţie de turneu la Paris pe care se decide să o onoreze împreună cu membrii evrei ai orchestrei pe care o conducea cu 30 de ani în urmă, muzicieni concediaţi atunci din motive antisemite, acum ajunşi muncitori. Ceea ce porneşte ca o farsă socială cu premise de succes (condiţiile puse la Paris de orchestra improvizată, drumul pe jos spre aeroport pentru ca autobuzele tocmite din Rusia dau ţeapă) continuă ca o partitură grosolană lipsită de măsură (vizele false puse de ţigani la aeroport sub ochii poliţiştilor; comportamentul sălbatic al muzicienilor ruşi care înnebunesc instant când văd Euro sau vând telefoane mobile chinezeşti la Paris). În final, totul se sfârşeşte ca o comedie larmoaiantă care se slujeşte de situaţii artificiale, psihologii superficiale şi de un bogat ambalaj sentimental ca să livreze "surpriza". Un concert de Ceaikovski frumos filmat, dar cam atât.
