„Nu faci cu nervii, ce poți face cu un cântec!”
Alaltăieri mă întâlnesc cu un vechi cunoscut:
— Ți-am văzut filmul ăla cu pictorii naivi: Pădurea cea stufoasă. Excelent! Și acum mă obsedează melodia. Cred că l-ai lucrat cu plăcere!
— Da, aș putea spune că tot procesul de producție s-a desfășurat cântând.
— Mi-am închipuit. Așa înțeleg eu creația, nu cu nervi, blesteme și înjurături. Îmi spunea cineva că a asistat la o filmare la care regizorul își smulgea barba, se da cu capul de pereți și, ca să nu înjure pe alții, se blestema pe sine și soarta sa.
— Există fel de fel de temperamente. Poate și tema cerea un stil de lucru mai coleric, încercai eu să-mi apăr colegul.
— Cum ți-a venit ideea?
— Care?
— Cu pictorii.
— A... Doream să fac un film cu pictură naivă, dar nu dactilografiind tablouri, și mi-am adus aminte de un cântec naiv pe care-l auzisem în copilărie. M-am gândit să-l dau ca temă de desen câtorva pictori naivi cu stiluri diferite.
— Și?
— Și m-am prezentat cu scenariul la redactor. Ca să mă fac mai bine înțeles, i l-am și cântat.
— Minunat! Și i-a plăcut, nu?
— Omul s-a distrat copios, dar la sfârșit s-a oprit și mi-a zis suspectându-se:
— Îmi place, e și firesc, eu sunt meloman. Dar să vedem ce zice grupa de creație.
— Grozavă, bătrâne! Foarte bună! mi-au zis cei din grupă.
— Așa e firesc să se lucreze.
— Da. Redactorul a făcut procesul verbal cu părerile oamenilor și mi-a spus: „Trebuie să te duci personal să argumentezi filmul la conducere.”
Nu mai puteam să fac mofturi. Mi-am dres vocea și am intrat la director. Ca să nu-l iau prin surprindere, i-am spus că va fi un film structurat pe muzică.
— Și i-ai cântat scenariul?
— Exact. Directorul m-a ascultat, zâmbind reținut. Un director de studio trebuie să fie pregătit pentru orice situație. De două ori m-a întrerupt telefonul, am reluat, o dată a intrat secretara cu ceva, apoi un șef de serviciu care s-a uitat lung la mine — mă știa un tovarăș sobru — dar nu m-am pierdut.
„E foarte bună ideea, mi-a spus directorul. Să cerem forului tutelar includerea ei în plan.”
La forul tutelar nu mai cântasem. În înghesuiala mare în care ne învârtim în studio, poți face oarecare impresie chiar cu o voce modestă, dar la Casa Scânteii...
Începui să fac vocalize. Și, într-o zi, când mi s-a părut că eram mai puțin răgușit, m-am dus la forul tutelar.
Directorul general era ocupat. Trebuia să plece la o discuție importantă, dar ca să mă scutească să mai fac un drum, m-a rugat să-l pun la curent cu problema în vreme ce-l conduceam pe coridoare. Nu mi-a fost prea ușor! Mergea repede, era în întârziere, ritmul cântecului era altul, dar nu m-am dat bătut. M-am întrerupt din cântat doar în lift, socotind să nu-i știrbesc prestigiul în fața liftierei, dar directorul nu avea prejudecăți. Literat, om cu experiență în creație, a înțeles imediat că aveam un subiect bun. Înșurubat în idee, mi-a făcut chiar niște sugestii, foarte la obiect, care se aflau, ce-i drept, în strofa a treia, pe care n-am mai apucat s-o cânt, și mi-a urat succes.
— A mers totul strună!
— Da. În vreme ce se pregătea devizul filmului, șeful producției mi-a spus că contabilul șef are niște rezerve. Am înțeles că trebuie să cânt din nou, dar acum eram obișnuit, cântam degajat, însăși vocea mi se așezase foarte bine. Omul m-a urmărit cu seriozitate și m-a pus să repet strofa a II-a care i se părea cam costisitoare.
„Prea excentrică chestia asta! Dacă vine Controlul de stat, ce fac? Eu n-am voie și...”
„Mă chemați pe mine! Eu și așa, vedeți...”
„Duceți-vă la financiar, ei au mai avut o situație asemănătoare cu niște bocete.”
La financiar am avut un succes neașteptat. Nu m-au lăsat să cânt decât strofa 1-a. Aveau încheierea bilanțului.
„În regulă, zice șeful. Povestea e optimistă și nu costă cine știe ce.”
— Care va zică se poate lucra și fără nervi.
— Firește. M-am pregătit să plec la Bîrca, în Dolj, să dau cântecul lui Gheorghe Mitrăchiță să-l deseneze.
— Nu plec eu la Bîrca! m-a întâmpinat șoferul, supărat. Să dorm la hotelul „La trei coceni”?
— Nedisciplinat, ăsta!
— Nedisciplinat, dar într-o muncă de creație colectivă nu se poate lucra fără afinități.
— Și ce-ai făcut?
— I-am spus că-i un film nostim și i-am cântat și lui scenariul.
— Excelent!
— Fir'aș al dracului, a izbucnit deodată puștiul, mișto cântec! Nu vreți să mi-l mai cântați? Și, neavând automat la microbuz, a sărit repede jos să pornească motorul cu manivela.
— Nu faci cu nervii ce poți face cu un cântec!
— Tocmai. I-am cântat scenariul până dincolo de Caracal, să-i mențin tonusul, și m-am oprit, gândind să mă cruț pentru întâlnirea cu moș Mitrăchiță.