REVISTĂ ONLINE EDITATĂ DE UNIUNEA CINEAȘTILOR DIN ROMÂNIA

Premiul pentru publicistica 2015 al Asociatiei Criticilor de Film



„Nu filmăm să ne amuzăm!” – cronică de film


     Suntem preveniți de la bun început: «miza e mică». Și devizul. E un fiIm făcut din cârpeli. Cu fotbaliști în loc de actori — între noi fie vorba fotbalist e unul singur, cu zidari în loc de actori — între noi fie vorba, unul din zidari e Jean Constantin — cu manechine în loc de figurație specială. «Miza e mică», se plânge regizoruI, care nu e regizorul filmului ci regizorul Jean Georgescu, directorului studioului, care nu e directorul studioului ci actorul Mircea Albulescu, «miza e mică», și cu asta se spune primul și marele adevăr despre acest Nu filmăm să ne amuzăm, numit mai întâi «Castele de nisip». Așa-i. Miza e mică, pentru că ni se propune să râdem, «să înfierăm cu râsul nostru», cum spune comentariul pe jumătate în glumă, pe jumătate în serios, niște găinari pricăjiți și păguboși, amestecați printre oamenii de treabă care muncesc cinstit sau se prăjesc cinstit pe litoralul Mării Negre. Un hoț din buzunaruI statului și un hoț din buzunarele particulare. Un mecanic auto cuceritor de străine, un donjuan de litoral, convins că «englez nu te naști, ci devii». Un pierde-vară tomnatic care fură sărutări de pe unde apucă și mâncare de la restaurant cu sufertașul, un bișnițar «poliglot», pe care filmul îl părăsește fără milă, și așa mai departe... O galerie de personaje descinse din «Urzica» sau de la «Unda veselă» sau din scheciurile de album duminical. Da, trebuie să recunoaștem, în ce privește obiectul satirei, miza este nu numai mică dar și veche, tocită până la epuizare. De obicei, în asemenea cazuri — și cinematograful cunoaște câteva — toate speranțele sunt puse în subiect și în acțiune. În cazul de față însă subiectul este superb, dar lipsește cu desăvârșire, iar acțiunea este înlocuită cu o suită de tablouri vivante oarecum legate între ele.
     Și totuși, Nu filmăm să ne amuzăm este o comedie cu un anume haz și nu lipsită de o oarecare notă moralizatoare, e drept, minoră. De fapt Nu filmăm să ne amuzăm este o comedie care își transformă defectele în calități și pauzele de spirit în scânteieri de fantezie. Personajele sunt arhicunoscute și banale? Ei bine, ele vor fi în chip programat banale, cu tot dinadinsul banale, banale până la caricatura banalului. Dialogurile nu sunt sclipitoare? — și nici n-ar fi putut fi, personajele banale nu vorbesc ca în G.B. Shaw — ei bine, rostirea acelor dialoguri obișnuite va fi adeseori convingătoare prin caricatura prețiozității Subiectul nu se leagă cu niciun chip? Ei bine, nici nu pare absolut necesar, de vreme ce comedia pe care o vedem nu e o comedie, ci un film despre cum se face o comedie. Acțiunea șchioapătă și pare neverosimilă? Ei bine, un comentariu — un comentariu scris nu de oricine, ci de Teodor Mazilu, și rostit nu de oricine, ci de Toma Caragiu — o va sprijini pe ici pe colo, prin punctele esențiale și o va ajuta să pășească, dacă nu grațios cel puțin onorabil peste golul dintre două întâmplări deghizate în acțiuni. Dar comentariul acela face cu mult mai mult decât oficiul de cârjă a unei acțiuni șchioape. El completeaza cu inteligență și umor fișele personajelor, le fixează definitiv cu acul ironiei într-un insectar numit Nu filmăm să ne amuzăm, le dă o supraidentitate, le transformă din personaje de viață sau de film în prototipuri umane. Prototipul necinstei sau al arivismului, al prostiei sau al șmecheriei păguboase și al falsei nevinovății ușor tâmpe. Filmul desfășoară o adevărată expoziție de prototipuri la aIegere, pozitive sau negative, la alegere de plâns sau de râs, de condamnat sau de aprobat, oricum și orice cu zâmbet, neapărat cu zâmbet căci, dacă nu filmăm să ne-amuzăm, oricum filmăm să-i amuzăm pe ceilalți.
     Nu filmăm să ne amuzăm este o demonstrație de «scos haz din piatră seacă». InutiI să ne întrebăm de ce trebuie scos hazul din piatră seacă, asta e situația și, de altfel, filmul ne explică de la bun început și acest lucru, așa cum vine mai târziu, pe tot cursul lui, în întâmpinarea eventualelor nedumeriri sau nemulțumiri. Dacă ni se pare că sunt prea multe personaje și prea mare înghesuială în film, «regizorul» ne comunică îndată cât de tare ar dori el să facă un film cu un singur personaj... Dacă observăm falsul unei situații anume, cineva din echipa de filmare, eventual o actriță, ne comunică imediat, în gura mare, ce crede ea despre acest fals. Dacă în fine observăm prea marea bogăție de șarlatani, bișnițari și șmecherași, dacă ni se pare deci că neobișnuitul negativ capătă proporții prea mari, Toma Caragiu ne-o ia înainte și ne mărturisește senin și tandru că-i este dor de un film cu oameni obișnuiți. Este într-adevăr foarte greu de găsit un locșor atacabil în această cazemată de haz, construită cu grijă și oarecare plăcere, nu de un om ci de o întreagă echipă din care mi-aș permite să citez vinovații principali: lulian Mihu, Teodor Mazilu, Toma Caragiu, Gheorghe Dinică, Jean Georgescu, Gina Patrichi, Violeta Andrei, Aimée lacobescu, Dan lonescu, Flavia Buref, Angela Chiuaru, Angela Stoenescu, Jean Constantin și Alexandru Întorsureanu și Gheorghe Fischer, ultimii doi pe post de vânători de imagini în Graphis-color.
     O mână de profesioniști înzestrați care, cu eleganță, umor și o mare cantitate de autoironie, au jucat miza mică ce li s-a oferit cu o seriozitate cu care ar fi jucat o miză importantă.
 
(Cinema nr. 4, aprilie 1975)


Galerie Foto

Cuvinte cheie: cronica de film, eva sirbu, iulian mihu, nu filmam sa ne-amuzam film

Opinii: