Note despre filmul de inspiraţie

Indulgenţa egal de receptivă, duhul blândeţii ca şi rigiditatea acră, rezerva elevat-mofturoasă sunt deopotrivă forme fără conţinut, neavând nimic de-a face cu adevăratul spirit critic. Sunt exact ce nu ne trebuie. Însă există judecăţi nedrepte, excese iscate de patimă şi de vibraţia unui viguros punct de vedere care valorează mai mult prin perspectiva ce o deschid şi sunt mai fertile prin implicaţii, prin consecinţe, prin noutatea lor substanţială decât multe opinii „judicioase” puse cap la cap şi îndesate solid una în alta, aşa fel încât să bareze în cele din urmă drumul oricărei dezbateri vii, într-adevăr creatoare. Sunt utile şi acestea, dar nu duc prea departe. În categoria lor riscă a se înscrie probabil şi părerea subsemnatului despre filmul Un surâs în plină vară. 
     Alăturându-mă de altfel majorităţii comentariilor formulate în presă şi cu intenţia de a nu complica excesiv ceea ce este, de la natură, simplu, scriam că filmul „place fără rezerve esenţiale” (s.n.) şi că eroul său, excelent interpretat de Papaiani este un tip „foarte specific, un tânăr ţăran deştept, înzestrat şi energic, admonestat cu umor tonic şi eficient, pentru ambiţia sa până la urmă sterilă (...) vrând să facă cu tot dinadinsul altceva decât fac toţi ceilalţi şi să se deosebească de ei, să strălucească de unul singur”. Nu e, desigur, cine ştie ce adevăr filozofic revelator, am vrut numai să spun — simplu — că filmul e bun şi că, în general, mi-a plăcut, ca şi atâtor altora. Că nu a prvocat aceeaşi impresie şi unora dintre colegii de meserie ai regizorului, nu e nimic rău în asta, e chiar — în principiu — cât se poate de bine. Nu era datoria lor esenţială să exprime „opinii judicioase” ci, cu oricâte exagerări, să propună o altă viziune, personală şi foarte interesantă. Nu judecata ca atare — negativă — expusă de Savel Stiopul şi Mircea Mureşan nu reproşurile lor oricât de violente fac în sine obiectul insatisfacţiei, nu ele decepţionează, ci sărăcia punctului de vedere din care se nasc şi cresc cu o gesticulaţie exterioară de Ioc pe măsura substanţei dinăuntru.
     A supărat aşadar lipsa de „verosimilitate” a personajului, a „situaţiilor”. Asta e toată filozofia. Şi încă se atribuie termenilor un înţeles plat şi mijlociu: „Mai întâi, în ţara noastră — scrie Mircea Mureşan — comerţul particular e un act ilicit.” Apoi el se întreabă „de unde amorul Lioricăi?” Ce-a găsit eroina la erou când putea face dragoste cu alţii mai deştepţi, altfel spus, „putea avea succes la mulţi alţii”. Tulburătoare problemă! Nimic mai stimabil decât „verosimilitatea”, absolut de acord, şi voi încerca mai departe să arăt că părăsirea acestui criteriu duce la rezultate funeste, însă în accepţia plată şi simplificatoare dată de articolele lui Mircea Mureşan şi Savel Stiopul, „verosimilitatea”, „logica” se prefac în vorbe goale, pierd sensul lor creator, singurul care interesează. Cu astfel de înţelegere, facem praf tot ce a produs mai bun cinematografia, începând cu celebra scenă a bătăliei pe gheaţă din Aleksandr Nevski. Ce propune în schimb Mircea Mureşan? Ca eroul Iui Dumitru Radu Popescu şi Geo Saizescu să reprezinte în exclusivitate tipul „înapoiatului”, ca scenaristul şi regizorul să reveleze numai „anacronismul lui radical”. Cu satisfacerea acestei condiţii ar fi rezultat, nici vorbă, capodopera, filmul aşteptat de noi toţi... Asta e zguduitoarea viziune ce ni se propune... „Putea fi un personaj deosebit de izbutit” şi „numai aşa comedia ar fi fost de o reală calitate”. Nu e greu să observi că tocmai refuzul unor atari simplificări fereşte filmul de banalitate. Exagerând puţin, se poate spune că eroul este „izbutit” şi „comedia” e „de calitate”, exact, pentru că s-a evitat teribil de ingenioasa soluţie cu tipul „înapoiat” şi numai „înapoiat”, iremediabil anacronic şi complet ridicol. Dacă filmul are şi cusururi, şi desigur că are, asta vine din eroarea realizatorilor care n-au valorificat consecvent şi până la capăt, cu îndrăzneală artistică (adică fără să se teamă de contradicţia posibilă, de aparenta lipsă de unitate) toate resursele spirituale şi sufleteşti ale eroului. Poate că atunci n-am mai fi avut o comedie „unitară”, aspectele comice se izbeau de cele grave, dramatice, dar ceea ce se pierdea ca unitate aparentă şi-ar fi găsit certe compensaţii în conţinut, în structura mai originală a filmului. Originalitatea artei contemporane cred că implică între altele şi o anumită rezervă neîncrezătoare în categoriile estetice ferme (sublim, comic, dramatic, etc.) considerate separat şi în „stare pură” — sugerez aici una din căile care fac posibilă, o discuţie despre personajul contemporan.)
     Câteva impresii de un ordin mai general, fără nicio pretenţie de organizare, pe marginea ultimelor producţii cinematografice şi prilejuite de astă dată de aspectele deficitare ale acestora, în ce priveşte personajul contemporan, autenticitatea ambianţei, motivarea interioară, expresivitatea în planul artistic etc. Indiscutabil că (şi e bine să pornim cu această realitate unanim acceptată ca platformă a discuţiei), apariţii precum Partea ta de vină, A fost prietenul meu, La vârsta dragostei, Un surâs în plină vară , Anotimpuri, Dragoste lungă de-o seară, filmele noastre mai recente inspirate din viaţa contemporană izbutesc să dea — comparate cu producţiile de acum câţiva ani — o sporită impresie de autenticitate, ceva din sentimentuI prezentului socialist. Ele propun şi câteva tipuri umane care se reţin: Făniţă din Un surâs în plină vară şi Mihai Brad din Partea ta de vină, Mihai, fratele preşedintelui şi preşedintele însuşi din Dragoste lungă de-o seară, Nea Matei din A fost prietenul meu, bătrânul profesor din al patrulea episod al Anotimpurilor. Aceştia toţi se mişcă într-o ambianţă deajuns de cristalizată şi în linii generale verosimilă şi uneori ne conving că există cu adevărat şi că e necesar să existe. Prezenţa lor în memorie se asociază firesc şi de fapt se confundă cu a interpreţilor care o susţin, îndeobşte bine şi uneori foarte bine. Am spus prezenţa lor, gândindu-mă la sensul exact al cuvântului şi nu la acela convenţional care uneori sugerează prea puţin iar alteori prea mult. Prezenţa lor este în câteva cazuri convingătoare, asupra acestei chestiuni nu prea mai avem ce discuta, dar se pune întrebarea cât de intensă şi — dacă trebuie — cât de adâncă şi de dramatic încordată este viaţa ce se profilează şi ni se sugerează dincolo de ea. Aceasta ni se pare a fi la ora actuală o problemă vrednică de toată atenţia.
     Personajului cu prezenţă verosimilă i se ataşează în toate cazurile amintite — şi mă refer înadins la ele, întrucât ating un rang satisfăcător de „realizare” — câte o pasiune sau câte o dramă, un impas interior, o complicaţie etc. Aici se simte de-acum o ezitare, se ivesc nu o dată soluţii artificiale. Am senzaţia că scenariştii şi regizorii noştri consumă aproape întreaga lor energie în procesul de pregătire, de elaborare migăloasă — ceea ce e lăudabil într-o măsură — apoi însă ei se mulţumesc să filmeze ceea ce au proiectat, mai bine zis să ilustreze „în imagini” consecinţa ultimă a reflecţiilor lor, cu încredinţarea că rezultatul efectiv va apărea oarecum automat şi că oricine le va sesiza intenţia subtilă.
     Adeseori ceea ce a fost gândit bine şi exact vreme îndelungată, suferă un proces de pierdere şi alterare, de devitalizare în stadiul realizării, acela în definitiv care contează. În episodul numit Arşiţă din Anotimpuri, Savel Stiopul a vrut să figureze sentimentul dragostei regăsite, reînnoite, criza şi rezolvarea ei, seceta şi noua fertilitate. Practic însă, la ce asistăm? La scene cât se poate de insipide. Nevasta face o vizită soţului la fabrică unde asistă la procesul muncii filmat fără fior; soţul meştereşte ceva, suceşte nişte şuruburi, apoi, din când în când, le mângâie duios. Intenţia autorului era să ne facă martorii unui moment fascinant. Soţul şi soţia pleacă împreună de la fabrică ţinându-se îmbrăţişaţi, ea, adică, s-a îndrăgostit de el a doua oară. Nu va iubi pe un altul, îl va iubi tot pe el, cu forţă sporită, acum că l-a văzut întorcând nişte şuruburi. Intenţia este majoră — dragostea şi munca, nimic mai interesant! Scenaristul, regizorul, a vrut să „redea” poezia muncii, nimic mai pasionant şi mai tulburător ca idee, însă ce a ieşit din asta, să nu mai vorbim. Poezia, puritatea sentimentului nu cresc din eIe însele, ci numai pe un teren substanţial, de observaţie şi trăire autentică, acestea însă trebuie arătate pentru a convinge pe spectator, astfel poezia e neantul.
     Pentru a figura suferinţa, nu e de-ajuns să filmezi pur şi simplu câteva feţe îndoliate de actori care fac tot ce le stă în putinţă ca să „exprime” suferinţa, cum se întâmplă în prima parte a filmului Dragoste lungă de-o seară. (Se pot spune de altfel cuvinte bune despre scenariul lui Alecu Ivan Ghilia, regia lui Horea Popescu, ca şi despre unele aspecte ale interpretării) . Trebuie dovedite convingător temeiurile suferinţei. Nu e de ajuns ca lucrurile să aibă un aspect dramatic, necesar este să existe o dramă, asta ne convinge mai mult decât o sută de aspecte dramatice şi de feţe împietrite de suferinţă. Aici însă, drama e înlocuită cu explicaţii, cutare suferă pentru că a fost părăsit, cutare pentru că se crede urât, incapabil să inspire o iubire adevărată. În planul superior artistic, acestea toate ne lasă profund indiferenţi.
     În Vârsta dragostei vedem la început un tânăr care suferă, se plimbă frânt pe străzi. Apoi, „explicaţia”: tânărul a stat la închisoare întrucât a condus maşina fără carnet de şofer. Apoi devine vesel şi fericit. Iarăşi, explicaţia: iubeşte. Apoi e din nou trist. Explicaţia: tatăl fetei, bătrânul maistru în echipa căruia tânărul munceşte, nu vrea să audă de posibilul cuplu. Apoi e din nou vesel: tatăl, bătrânul maistru, este de acord să-l ia de ginere. Acestea toate sunt explicaţii, în sensul foarte concret al cuvântului, vezi pe cutare pe stradă că e vesel sau e trist, ceri o explicaţie, ţi se dă o explicaţie, eşti satisfăcut, mergi mai departe. Chestiunea este că în artă atari explicaţii nu conving şi nu satisfac, dacă nu sunt trecute substanţial prin situaţii expresive, vii, sau dacă acestea chiar dacă există nu fac decât să ilustreze sentimentul, în loc de a-l revela puternic şi concentrat, conjugând cele mai bune mijloace.