Născute din pasiune pentru film şi oraş, textele şi imaginile reunite în acest volum reprezintă o călătorie documentată şi creativă prin Bucureştiul sălilor de cinema. Demersul nostru conjugat porneşte de la o percepţie particulară, ce recunoaşte relaţia fondatoare dintre sala de cinema şi oraşul modern, şi susţine, alăturându-se altor eforturi, recuperarea şi reactivarea sălilor istorice din zona centrală.
Oscilând între eseu şi cercetare istorică, demersul reprezintă, într-o societate a imaginii, o modestă contribuţie la asigurarea unei vizibilităţi corespunzătoare pentru film şi a spaţiului său de imersiune, sala de cinema. Prin sondarea spaţiilor de proiecţie încă existente în Bucureşti, am căutat să identificăm o topografie urbană particulară, pe care sala de cinema a generat-o în ansamblul oraşului, în relaţie cu locuirea, şi care relevă o solidaritate interesantă, considerată de noi dintr-o perspectivă arhitectural-urbanistică şi cinematografică.
Apariţia şi expansiunea sălilor de cinema, fenomene înregistrate la scară mondială, şi-au pus amprenta în mod decisiv asupra dezvoltării oraşelor. Astfel, dinamica inter-relaţiei oraş-sala de cinema trebuie obligatoriu discutată în contextul modernităţii arhitecturale a secolului 20. Angajându-ne într-o relaţie subiectiv-afectivă cu filmul şi oraşul, prin textele prezentate în acest volum, trecem în revistă momente importante care au marcat evoluţia acestui tip de proiect, prin excelenţă modern.
Conservarea operelor celei de-a şaptea arte presupune condiţii specifice de prezentare, cât mai apropiate de cele în care au fost gândite la origine. Astfel, necesitatea unui cinematograf de artă în capitală reprezintă un adevăr axiomatic, sala de cinema, aşa cum a fost definită în cadrul modernităţii, desemnând contextul autentic, originar în care arta filmică poate fi percepută ca atare.
Astăzi, în Bucureşti, la un secol distanţă de la apariţia primelor săli de proiecţie, cinematograful de artă riscă să fie exclus din oraş în timp ce un număr important de săli de cinema - cele mai multe având statutul declarat de monument istoric - sunt închise şi se degradează ireversibil: Patria,
Scala,
Studio, Corso,
Capitol.... În lipsa unor imagini vii ale acestor locuri am încercat să schiţăm o serie de idei, antrenând cititorul într-o viziune arhitecturală în care filmul ar putea juca rolul principal în procesul de regenerare a spaţiului urban bucureştean.
Valorificând experienţa câştigată anterior în derularea
proiectului cultural CineBucureşti. 100 de ani de modernitate, textul de faţă, însoţit de imagini, continuă demersul argumentativ pentru susţinerea redescoperirii şi punerii în valoare a sălilor de cinema, atât pentru calităţile lor arhitecturale şi urbanistice dar şi ca mijloc unic de conservare a filmului ca operă de artă.