Cinismul titlului este de doi bani. Nu însă și al ieșirii în lume a acestui film. Două erau motivele pentru care, în vremurile nu tocmai îndepărtate, mai marii cinematografiei noastre aveau grijă ca premiera anumitor pelicule autohtone să nu aibă loc în sălile destinate, prin tradiție, botezului public, ci undeva, mai departe de ochii stăpănilor: ele, cauzele, se numeau frica (de cele mai multe ori) și, respectiv, rușinea (de cele mai puține ori). Ultima mai funcționează și acum: debutantul Mihnea Columbeanu cu
Neînvinsă-i dragostea intră pe ecrane prin ușa din spate. În speranța unei corecte înțelegeri a acestor rânduri, voi spune că nu ar fi stricat și o anumită teamă, alta decât cea de altădată, și anume (măcar) îngrijorarea în legătură cu destinația banilor, nu puțini, pe care îi înghite astăzi producerea unui film. Cinematografia noastră postrevoluționară, deloc imună în fața chemărilor politicii, a făcut tabula rasa din singura politică ce înnobilează o artă: descoperirea și cultivarea talentelor. Este de înțeles dorința unui tânăr care așteaptă de aproape un deceniu să ajungă pe un platou. Eroarea de a fi acceptat din partea studioului Alpha (director:
Mircea Daneliuc) o idee de scenariu despre care știa de la bun început că „nu-l va reprezenta” ne apărea mai puțin vinovată decât ignorarea de către respectivul studiou a raportului dintre șansă și amenințarea eșecului. Dacă este să dăm crezare declarațiilor autorului, înțelegem că pentru
Neînvinsă-i dragostea i s-a aruncat o ciozvârtă dintr-un portofoliu de idei în care și-au aflat locul grozăviile ce fac deliciul fidelilor „Evenimentului zilei”, oroarea fiind săltată la rangul de sursă inspiratoare. Numai că nota din ziar este una, și povestea de pe ecran alta. Jurnalul satisface aplecarea unui anumit segment de cititori către senzațional, în timp ce filmul, din păcate, convertește întâmplarea în abjecție. O fată leșinată în urma unei supradoze de tranchilizante trece drept moartă; la morgă, un tenebros erotoman necrofil o aduce la viață. Cum are loc minunea, se înțelege. Mihnea Columbeanu nu posedă - cel puțin deocamdată - vreunul dintre instrumentele cu care poate fi atacată comedia macabră; principiul ei este cel al enormității văzute ca o convenție care, pentru a fi trăită ca atare, trebuie adusă pe un teren degajat de sordidul realității. Cine caută cu lumânarea urâtul este limpede că n-o face pentru a-l lua în râs, ci pentru a se hrăni cu el. Răzbunarea, veche de când lumea, este macularea generală. O grădină de flori filmată într-un astfel de context devine rău mirositoare, scena „destrăbălării inocenților”, ca să spunem așa, nu mai așa, nu mai aparține nici unui cod, ea este pur și simplu respingătoare în toate planurile. Nu am văzut de mult, de pe vremea lui
Adio, dragă Nela, actori de marcă schimonosindu-se într-un registru de bâlci, dovadă că autorul nu le-a putut oferi nici o cheie. Probabil că talentul lui Mircea Daneliuc - în cazul în care și-ar fi rezervat știrea din ziar pentru propria-i folosință - ar fi aruncat un alt ferment peste oroarea pescuită. Cinismul de a lăsa însă un tânăr să se rostogolească dându-i drept călăuză (producător delegat) un regizor de multă vreme retras, în persoana lui
Haralambie Boroș, ne apare mai mult decât trist. Fie că este vorba de muște sau de fluturi, distracția smulgerii aripioarelor pentru a vedea cum se târăsc este la fel de greu de suportat.
