Există în cinematografia noastră postrevoluţionară o preferinţă vădită pentru medii sociale interlope şi ambianţe maladive care până nu demult nu puteau apărea în filme. Prea multa pudoare dinainte de 1989 făcea ca adesea să avem de-a face cu creaţii lipsite complet de autenticitate. Acum, dorinţa prea evidentă de a şoca spectatorul duce la filme plicticoase prin repetiţie, imprevizibil fiind doar numărul personajelor care îşi vor dezvălui goliciunea. Ceea ce înainte putea fi picant, astăzi a intrat în obişnuinţă şi până şi spectatorii cei mai puţin pretenţioşi aşteaptă şi altceva de la un film.
Mihnea Columbeanu încearcă în lungmetrajul său de debut să ofere şi acel altceva. Dar între dorinţă şi împlinirea ei e o cale lungă şi nu i-a stat în putinţă regizorului să o străbată. La conferinţele de presă, el ştie să explice ce a dorit să ne facă să vedem pe ecran, dar noi vedem cu totul altceva. Într-un text intitulat „Am reuşit...? N-am reuşit...?” el încearcă să-şi analizeze singur filmul. Răspunsul este însă: n-a reuşit. Nici măcar ceea ce el crede că a izbutit, adică: „să construiesc o poveste cinematografică riguros structurată, coerentă şi articulată abil (...) să redescopăr limitele finale ale prostiei, răutăţii, obtuzităţii omeneşti (...) să demonstrez că sexul nu rimează neapărat cu pornografia, ba chiar poate trezi emoţii estetice”.
Povestea fetei care, crezându-se părăsită de iubitul ei se sinucide şi reînvie în momentul în care cadavrul, care nu e cadavru, e violat de un necrofil, urmând tot felul de complicaţii în legătură cu încadrarea juridică a cazului şi cu virginitatea pierdută şi recăpatată printr-o intervenţie chirurgicală, este oricum, numai riguros structurată şi abil articulată, nu. Personajele sunt lipsite de substanţă, sunt umbre cu aparenţe umane. Chiar modul lor de exprimare este o încrucişare barbară între ceea ce îşi închipuie un băiat bine crescut că-şi spun mitocanii între ei, cu elemente de limbaj cazon. De aici lipsa de motivaţie a unor acţiuni, senzaţia de adunătură de fapte disparate băgate într-un sac comun pentru a umple o oră şi ceva de proiecţie.
Mediul social asupra căruia ochiul regizorului poposeşte ar fi putut fi suculent, iar amestecul de aparentă respectabilitate şi reală imoralitate a multora dintre personajele extrase dintr-un album cu personaje−tip pentru un prăfuit orăşel de provincie era susceptibil de a crea situaţii interesante. (Pentru a ne convinge că acţiunea se petrece în provincie, aşa cum susţine în programul de sală, regizorul ar fi putut să se străduiască să nu lase în cadru maşini cu număr de Bucureşti, Şi nici plăcuţa care indică una din secţiile de poliţie ale capitalei!)
Punctul care a făcut subiectul celor mai multe discuţii în jurul filmului este sexul. Evident, nu avem de-a face cu o producţie pornografică, dar nici emoţii estetice nu avem. Ba chiar dimpotrivă. Acumulând prea multe scene ce se doresc erotice, filmul se întoarce împotriva sa şi devine cât se poate de antierotic. Nu ne deranjează nici faptul că avem de-a face cu necrofilie, cu incest, fetişism, sau cu doi minori care încep să descopere dragostea fizică — astfel de lucruri pot fi văzute şi în filme importante, cu miză şi substanţă artistică (Lună rece de Patrick Bouchitey, Chinatown de Roman Polanski, Viridiana de Luis Buñuel, Pretty Baby de Louis Malle — ar fi câteva exemple). Ceea ce ne deranjează este excesul, toată lumea de orice vârstă şi în orice împrejurare, se gândeşte doar la sex, cu oricine, oriunde, oricând. Nu cred că regizorul gândeşte că viaţa e făcută numai din şi pentru sex, chiar în lumea pe care o zugrăveşte. Dar asta rezultă pe ecran. Pentru că ceea ce lipseşte cu desăvârşire este ştiinţa de a povesti în imagini, de a crea momente de cinema autentic. Dintr-un fapt divers găsit într-un ziar Mihnea Columbeanu nu a reuşit să realizeze decât un fapt divers cinematografic.