Muzica lui Caragiu

Actorul acesta e un sălbatic. Un sălbatic în jungla cuvintelor. Oa­menii evoluaţi au pre­judecăţi în privinţa săl­baticilor, identificându-i permanent şi reducându-i sistematic la antropofagie. Alţii — şi mai discriminanţi confundă sălbăticia cu ticăloşia şi inumanul. El e un sălbatic profund uman şi când e canibal cu cuvintele ticăloşiei, o face doar pen­tru a mări cantitatea de omenie de pe pământ. Sălbăticia lui Caragiu are la bază naturaleţea, enorma vitalitate — netrucată în maniere «civilizate» şi ar­tificiale — fantasticul instinct al râsului (râsul, susţine un umanist de talia lui Canetti, este «ultima formă de caniba­lism rămasă în om»), agresivitatea feroce faţă de tot ce se opune vieţii lui plenare, libere şi profund inteligente, plăcerea voluptuoasă, fără de protocol, de a sări din liană în liană şi a adormi sub stelele unui cer fără de copie. Ceea ce poate face Caragiu dintr-un cuvânt, dintr-o propoziţiune, cu o frază, este incredibil. Actor de concepţie largă şi încordată, actor total — care-ţi poate dansa pe sârmă la circ, azi, dar mâine îţi poate încremeni într-o mumie de faraon lovit de apoplexie — el ştie prea bine că în toate artele dramatice, niciun conflict şi niciun zbor nu se pot realiza, dacă nu pui la bază, ca în orice facere a lumii, cuvântul. Toată arta lui cuprinzătoare ca un cosmos porneşte de la acest atom — al cuvântului. Toate marile şi memorabilele lui explozii ţin de această forţă atomică a cuvântului, de fuziunea lui în lanţ, în fraze, în mască, în gesturi, în cântec şi strigăt. În ultimele decenii, niciun actor român nu a reabili­tat şi nu a reinstaurat domnia apăsătoare a cuvântului, până la ultimele lui con­secinţe asupra mişcării ochilor şi gândurilor în cap, ca acest sălbatic înzestrat ca un paradis.
Contactul lui cu vorba — într-o ţară prea fericită dinspre partea muzicii orale, unde poemul se naşte dintr-o glumă a două silabe, şi gluma caută drama din căderea unei vocale lângă o consoană, în acea litanie: «de ce, de ce, nene Anghelache?» — contactul acela e fizic, sensual şi esenţial. Fără de prejudecăţi — din pricina unei incontestabile culturi sufleteşti, suprema cultură —fără menajamente, fără scheme, Caragiu ştie a mângâia un cuvânt până acesta dă în râs şi, de acolo, cale de o secundă lumină, în clocot şi plâns; de la mângâiere — ştiind să sucească gâtul oricărei retorici — actorul, printr-o brutalitate firească, numai de el cunoscută, poate despica vorba în două, în patru, până în măruntaie, până în resorturile ei secrete şi, după aceea, cum fac mulţi civilizaţi cu atâtea oase gustoase, îţi poate suge îndelung măduva, până la ultimul sunet, până la articulaţia cea mai fragedă, până la tăcerea şi fiorul de apoi, fără de râs sau plâns, fiorul marii revelaţii. Artă mare, românească — aceea de a suge măduva cuvântului până la deliciul şi marea inspiraţie care transfigurează lumea de afară, însorind umbrele şi dind curcubeului — un mister. Sunetele lui Caragiu, înălţate din atâtea şi atâtea vorbe, vorbe, vorbe, sunt unice, ca ale marilor solişti. «Zoe, Zoe,».., al lui din O scrisoare pierdută nu are pereche, şi-I ţin minte ca «Traviata», toată, căci o operă întreagă era acolo în acele câteva silabe, operă secretă, «Coţofana hoaţă» combinată cu «Forţa destinului». Muzica orală a lui Caragiu e şi ea totală, intraductibilă —în buna tradiţie caragialeană. De la cupletul de caracatiţă feerică a lui Caratase pînă la scherzzo-ul diabolic gogolian, de la simpla expresie «ton-ton-semiton-ton», la gravitatea Tatălui risipitor, de la umorul măreţ de amploaiat minor la enorma imbecilitate a Ciripoiului din Augustul în flăcări, de la truculenţa unui şoler oarecare din Bucureştiul iubit al acelor flori prea firave şi singuratice la ultima sa operaţie de «curat monstru, coane' Fănică» — Caragiu (şi trebuie spus că filmul nostru încă nu i-a oferit marea sa partitură) cântă tot, pe toate tonurile şi semitonurile, cu o ureche perfectă, cu un ritm unic, tandru ca un tango, violent ca un taifun, tragic ca un secol 20, acel secol pe care poetul îI întreba de la bun început: «Secol al meu, sălbaticule, cine te va putea privi în ochi?»
Acest actor e dintre aceia miruiţi să nu plece privirea după ce s-a uitat neruşinat în ochii timpului său.