REVISTĂ ONLINE EDITATĂ DE UNIUNEA CINEAȘTILOR DIN ROMÂNIA

Premiul pentru publicistica 2015 al Asociatiei Criticilor de Film



​„Mușchetarii în vacanță” – cronică de film


     Transparența unei zile de vară în liziera unei păduri. Spații largi, cer și pământ, albas­tru și verde. Mai presus de toate, muzica. De­licată, învăluitoare, apoi tensionată, pe măsură ce zmeiele, ca două semne grafice în ne­cuprinsul albastru, se chemă, se ating, vi­brează, pentru ca brusc, atunci când păreau a pereche, să se învolbureze și hârjoana să se transforme într-o luptă care pe care, învins și învingător ajungând deopotrivă la pământ, cel puternic dovedindu-se a fi și cel rău. O meta­fora densă și emoționantă ca un haiku. O secvență de reținut într-o imaginară filmoteca personală alături, poate, de „Balonul roșu" al lui Lamorisse. Imagine și muzică, „frumosul filmic” în stare pură, așa cum îl depistează consecvent în programul cinematecii regizo­rul Savel Știopul, prezent în ultima vreme în cetatea filmului mai ales în calitate de critic (cu har), în lunarele sale „note de regizor”.
     Secvența zmeielor conține și ceea ce ne aș­teptam sa reverbereze asupra întregului film: o stare. O stare de emoție, de puritate, de farmec diafan. Cel care înalță zmeul este un băiețel firav, asistat de la distanță de o fetița cu bicicleta („Pegas”, firește), care ar vrea să-l ajute, „hei, băiatule...” numai ca el este un singuratec încăpățânat și vrea să fie lăsat în pace. Fetița nu se va da bătută și, în cele din urmă, cu ajutorul unui întreg grup de copii (de nădejde), va reuși să-l ajute nu numai pe el, ci și pe bătrânul ciudat care-i dobora malefic zmeiele, vindecându-i pe amândoi de singurătate. Starea de care vorbeam rămâne în suspensie, nu se transmite nici poveștii cu zmeiele (cea mai închegată), nici celorlalte istorii (trei cu toatele) care alcătuiesc filmul.
     Filmul cu, despre și pentru copii vădește aceleași hibe ca și filmul cu, despre și pentru maturi. Scenariul lui Alecu Popovici (debut cinematografic) are o poveste, dar ea rămâne la stadiul de enunț (literar) fără a căpăta necesara structură cinematografică. Trei copii își propun să aducă din vacanța câte o întâm­plare extraordinară și iată, le-au adus, chiar dacă ele nu sunt atât de extraordinare cum ne-am fi așteptat. O dramaturgie precară, de­ficitara la capitolul unde s-ar fi cuvenit să ex­celeze — fantezie, imprevizibil, invenție — scurtează prea abrupt drumul de la cauza la efect, pedalând apăsat pe valorile moral edu­cative. Așa se face ca starea despre care vor­beam — ingenuitatea, un inefabil al copilăriei în fond — rămâne doar o aspirație pe care nici micuții interpreți nu o pot împlini, oricât s-ar strădui (sau tocmai pentru ca prea își dau vorbele rămânând replici învățate pe de rost și trudite la postsincron. Din do­rința expresă de captare a spontaneității, se obține contrariul. Se dovedește încă o dată că spontaneitatea, „improvizația necesită în film multă acribie.
     În absența rigorii, a măsurii exacte, a nuan­țelor, înghesuiala copiilor creează o hărmă­laie, în care fugarele schițe de portret (indivi­dual sau colectiv) trimit mai mult la notația livrescă — băiatul gras și cocoloșit de părinți, copiii care circula numai pe fereastra, fata băiețoasă, piciul care se ține de fusta soră-si etc. — clișee călătoare în literatura și filmele dedicate acestei vârste. Căței (de rasa și dre­sați), chiar și o expoziție canina, un circ (cu lei, pitici și acrobați), zmeuri, cartinguri, Delta, desenele animate... s-ar părea ca nimic din ceea ce ține de o imagerie a copilăriei n-a fost lăsat de-o parte. Dar aceste elemente nu generează, așa cum ne-am fi așteptat, încren­gătura de peripeții, de gaguri și isprăvi ine­dite; ele rămân nefuncționale, fără „bătaie”, precum porecla de mușchetari, o simplă eti­chetă care nu funcționează decât într-un gag întâmplător.
     Nu e un secret pentru nimeni că în lume există regizori și scenariști specializați în acest gen, plăsmuitori de povești cu și despre copii. Schorm, Kachyna, Frez... sunt nume cu aceeași sonoritate în cinema precum Travers, Kastner, Nosov, Rodari în literatură. Savel Știopul, regizor trecut prin multe și diverse aventuri (ale unor Anotimpuri de neuitat, ale unei delicate și grave Ultima nopți a copilăriei, ale unor inconsistente și derutante Aventuri la Marea Neagră și ale unui Falanster — cu adevărat aventura într-un timp istoric) s-a lansat în această temerara întreprindere, fil­mul cu copii, nu fără a-i cunoaște riscurile. Simțind dificultatea mersului pe sârmă (într-a­devăr, orice pas la stânga sau la dreapta duce în gol), și-a asigurat o plasă de siguranță: muzica lui Johnny Răducanu, expresiv cine­matografică, un adevărat liant și rezoneur, fără îndoială zona cea mai împlinită a fil­mului. Mișcările de aparat și punerea în ca­dru, lumina ca și montajul alert, amintesc de un posibil stil al regizorului Savel Știopul (stiul de reportaj nervos din Falansterul), dar el rămâne relevant doar la nivelul unor secvențe izolate, fără a asigura fluența întregului. Între „petele de culoare” ale filmului, cele care contribuie nu dinlăuntrul poveștii, ci ca efect exterior, la realizarea unui să-i spunem „an­tren”, sunt și actorii, de această data parteneri ai copiilor interpreți: Ernest Maftei, Matei Ale­xandru, Mihai Badiu, Nicu Constantin, Coca Andronescu, Șerban Cantacuzino, Ana Cio­banu și Mihai Mălaimare.
     Dacă cinema-ul este — așa cum și Savel Știopul afirma în „notele sale de regizor” — „ceea ce se exprimă pe un ecran fără a putea fi comunicat altfel, Mușchetarii în vacanță, departe de a fi reprezentativ pentru regizor, rămâne un film care nu-l susține — așa cum ar trebui — pe teoretician.
(Cinema nr. 4, aprilie 1985)


Galerie Foto

Cuvinte cheie: cronica de film, ernest maftei, muschetarii in vacanta film, roxana pana, savel stiopul

Opinii: