O comedie. În peisajul nostru de probleme serioase a intrat o comedie. În drum spre Târgu Mureş, în apropierea căruia se filmează mă gândeam — că cine ştie? — poate Gheorghe Turcu s-a răzgândit şi nu va mai fi o comedie. La Târgu Mureş am găsit titlul oarecum schimbat: Din
Monumentul naturii în
Castelanii. Mai e comedie sau nu?
Ce spune regizorul? Întrebat, Gheorghe Turcu răspunde:
— Vreau să fac o comedie serioasă.
Ceva a tresărit se vede pe faţa mea pentru că Turcu a adăugat:
— Ceea ce nu va împiedica să aibă un haz copios... Scenariul este scris de Süto András, aşa că mă aflu în continuarea unei colaborări pe care o socotesc fructuoasă.
— Este ecranizarea piesei «Nuntă la castel»?
— Nu. Am pornit, e drept, Süto şi cu mine, de la ideea de a ecraniza piesa, dar pe parcurs, scenariul a depăşit limitele piesei.
— N-a mai rămas chiar nimic?
— De fapt din piesă n-a mai rămas decât fundalul acţiunii şi două personaje: Mădăraş şi Golovici. Şi unele caractere satirice pe care le-am considerat interesante şi care au acum, în scenariu, un drept la viaţă mult mai larg decât cel acordat lor în limitele piesei. E un scenariu foarte bun şi dacă filmul nu va reuşi, ultimul argument pe care l-aş putea aduce în apărarea mea, ar fi slăbiciunea scenariului... Singura dificultate ar fi că unele situaţii, momente sau chiar replici — cu toată calitatea reală a umorului profund şi plin de sevă ţărănească care-i aparţine lui Süto András — trag spre burlesc. Nu vreau să evit situaţiile de umor tare, dar intenţionez, pe cât se poate, să ocolesc orice undă de umor ieftin. Asta nu numai regizoral, ci şi în maniera de interpretare. Filmul are destul de mult dialog, parte din actori sunt din teatru, dar cred, sper, că vom face un film foarte cinematografic. Dinamic nu numai ca montaj, dar şi ca mişcare interioară. Cele mai multe secvenţe cer un montaj rapid, nervos, bine ritmat. Avem mişcări de aparat complicate care îmi permit într-un cadru de 90 de metri să dau senzaţia de montaj foarte rapid şi scurt. În paranteză fie spus, am drept cameraman pe
Sandu David, unul dintre cei mai buni cameramani ai studioului. A lucrat şi cu
Ciulei la
Pădurea spânzuraţiIor.
— În concluzie: cum o să fie filmul?
— Suntem destul de ambiţioşi. Vrem să facem un film care să iasă puţin din comun. Dar bineînţeles că asta se va vedea numai Ia urmă.
Imaginea: Viorel Todan
—
Castelanii nu e un film de imagine. Tot ce-mi propun este să servesc dramaturgia cât mai fidel cu putinţă. O comedie — şi mai ales o comedie ţărănească cum e a noastră, cere o imagine luminoasă, lucrată în ceea ce noi numim desen tonal, fără contraste puternice. O imagine care să se supună caracterelor personajelor, situaţiilor comice, dramaturgiei. Am încredere în scenariul lui Süto András şi ăsta e un motiv în plus pentru mine şi pentru colectivul meu (Sandu David, Negru Adrian şi Puiu Stoenescu) să rezolvăm cât se poate mai bine şi interesant problemele care ţin de imagine.
— Aveţi multe probIeme la filmul ăsta?
— O mie ca la oricare altul. În ceea ce mă priveşte însă, am una în plus: peisajul. Peisajul aici este foarte frumos... (Aici, însemnând la Gorneşti, la 16 km de Târgu Mureş.)
— ...Şi mă fură, mă simt tentat tot timpul să-I exploatez, să-I pun în valoare. Dar în filmul nostru peisajul joacă un rol secundar aşa că fac tot ce pot să nu-I iau în seamă şi mărturisesc, mi-e destul de greu. Eu sunt născut în Apuseni, obişnuit cu frumuseţile naturii şi crescut cumva în cultul acestei frumuseţi... în fine, mai sunt şi alte probleme... De pildă cum vom turna mâine la baltă dacă va ploua.
A doua zi chiar a plouat, dar despre asta, despre felul în care au încercat cu toţii să nu piardă ziua de filmare, pierzând-o la urma urmelor, s-ar putea face o altă comedie.
— Despre ce?
Gheorghe Turcu îi lăsase lui Süto András plăcerea de a răspunde la întrebarea; «despre ce e vorba în filmul dumneavoastră» şi, mai ales, «de ce anume se râde în această comedie». Pe Süto András I-am văzut atât de puţin şi era aşa de prins în tot soiul de discuţii despre film şi iar despre film, încât vrând-nevrând am renunţat la un interviu al lui. La urma urmelor, de ce se râde într-o comedie se poate afla într-o mie de feluri, prezentarea personajelor fiind şi ea un fel posibil. La Târgu Mureş, respectiv la Gorneşti, se aflau actorii: Margit Kószegi de la Teatrul de stat din Târgu Mureş, Vasilica Tastaman, Radu Beligan, Dumitru Chesa şi următorii cinci intervievaţi în scopul perfid de a afla: despre ce e vorba în
Castelanii.
Cine sunteţi dumneavoastră, Marcel Anghelescu?
— Eu sunt Mădăraş, preşedintele Cooperativei agricole «Spicul de aur», cu sediul la Castel. Ne ocupăm cu creşterea cobailor, a broaştelor şi confecţionarea de măgăruşi din lemn. Avem o baltă şi de acolo scoatem broaştele şi relaţiile... n-o ducem rău de loc. Broaştele se vând, şi cobaii şi chiar măgăruşii de lemn. Sunt un preşedinte bun, priceput, principial şi mână forte. Eu nu interzic nimic, dar împiedic totul.
Dumneavoastră, Tudorel Popa?
— Sunt socotitor — uneori sunt numit socotitor, alteori contabil iar ca sens, nu sunt altceva decât umbra şi interpretul preşedintelui Mădăraş. Eu nu am iniţiative personale decât atunci când e vorba de Aneta pe care o iubesc... Mă numesc Golovici. Să nu credeţi că sunt un naturalist pasionat, dar iubesc broaştele, măgarii şi cobaii. V-a spus preşedintele... Mai mult nu vă pot spune pentru că nu vreu să vând poantele comediei. Ba nu, ar mai fi ceva: intenţiile mele sunt bune, dar greşit gândite. Şi mai pot spune că în final sunt, în mod sincer, trist.
Ştefan Tapalagă — Eu sunt preotul satului. Preot reformat şi, aş adăuga, deformat într-o mână ţin, ca orice preot, biblia, iar pe masa de noapte stă Antidühring... Satul e plin de fete care fac baie în lac şi eu am şi un binoclu... Pe Măriuca o iubesc, dar ea...
P.S. În sfârşit, s-a scris o comedie. Îmi place să cred că scenaristul s-a gândit la noi, actorii de comedie. Să-i ajute dumnezeu!
Ilinca Tomoroveanu — Mă cheamă Măriuca. Sunt colectivistă. Am făcut şcoala de horticultură, mă ocup cu florile şi am o prietenă foarte bună, o căprioară. Preotul satului mă vrea de nevastă, dar eu mă îndrăgostesc de un tânăr inginer. Sunt o fată optimistă, veselă şi destul de emancipată ca să trec peste hotărârea mamei atunci când e vorba de măritiş. Mai ales că la preot, nu-mi place nici măcar Fiatul.
Traian Stănescu — Eu sunt Ştefan Dumitriu, inginer agronom, conştiincios şi proaspăt repartizat la G.A.C. «Spicul de aur» cu «sarcini de la regiune». Mă războiesc cu Mădăraş, Golovici şi tovarăşul Crevete de la raion. Mă îndrăgostesc de Măriuca de care este îndrăgostit şi părintele. De temut nu mă tem nici de Golovici, nici de Mădăraş. Nu m-aş teme nici de părintele, dacă nu ar fi ajutat în chip nesportiv de Fiatul său 600. Lupta va fi grea dar sunt decis să câştig pe toate fronturile.
Eroul zilei: maistrul de lumină
Turcu îmi povestea cu entuziasmul care-I caracterizează despre fiecare membru al echipei sale în parte, întorcându-se mereu cu vorba la asistentul său Constantin Neagu, cel mai modest dintre asistenţii model. Viorel Todan îşi ridica în slăvi echipa — Sandu David, Adrian Negru şi pe mecanicul de cameră Puiu Stoenescu. Dar amândoi, şi la unison, cântau osanale maistrului de lumină Vasile Moraru.
Întâmplător, cu o zi înainte, prinsesem o filmare cu «defecţiuni», aşa că am avut prilejul să-I văd pe Vasile Moraru şi echipa sa de electricieni desfăşurându-se într-o demonstraţie de operativitate. Se stricase ceva la un reflector (totdeauna se strică ceva exact în momentul în care stai să apeşi pe butonul aparatului de filmat). Într-un minut, pe tăcute, prin semne şi şoapte, într-un fel de esperanto făcut din cuvinte şi gesturi, Moraru şi băieţii lui au înlocuit acel ceva defect. Turcu nici n-a apucat să ştie că un reflector se defectase. Când a întrebat: gata? i s-a răspuns: gata! După ce s-a tras cadrul, tot pe tăcute ce era de reparat s-a reparat mai temeinic, să şi ţină. Dar tot repede. Acest repede, numit mai elegant şi mai ştiinţific operativitate, şi care este dumnezeul oricărei filmări!
