Realizarea filmului de evocare a evenimentelor din anul eliberării României de sub dominaţia fascistă este nu numai un act cultural, dar şi un act semnificativ de restituire cu multiple rezonanţe.
Filmul
Ultima frontieră a morţii, în regia lui
Virgil Calotescu, indiscutabil că se înscrie în tematica istorică. De la prima până la ultima secvenţă, spectatorul se află la Moisei şi retrăieşte nu numai faptele de eroism pe care le-au înscris locuitorii acestor meleaguri româneşti, ci are descifrate, prin limbajul specific filmului, din multitudinea faptelor istorice, coordonatele victoriei insurecţiei naţionale armate antifasciste şi antiimperialiste de acum 35 de ani, însemnătatea şi consecinţele sale istorice. Şi iată o primă întrebare: filmele cu tematică istorică repetă aidoma faptele, se identifică cu istoria? În filmul lui Virgil Calotescu istoria este «retrăită». Nu i-a scăpat nimic din ceea ce a avut ecou în rândurile poporului în vara fierbinţe a anului '44. Evenimentele din septembrie 1944 de la Moisei, regizorul le-a recompus nu numai după criteriul, de altfel la îndemână, cel cronologic, ci din hătişul faptelor, a dramei trăite de locuitorii satului, «a introdus ordine», relevând nu numai teroarea şi faptele odioase, ci eroismul, dorinţa lor de libertate, pentru unitatea naţională.
Locuitorii Moiseiului, români, maghiari, care sute de ani şi-au apărat glia să tot ceea ce ei făcuseră ca să rodească pământul, în câţiva ani, datorită politice şovine de asuprire şi teroare dezlănţuită de autoritătile horthyste ocupante au fost împinşi spre ţără şi delaţiune. Acestea au mocnit în anii ce au urmat odiosului rapt impus la Viena, în august 1940. În toţi anii asupririi dictaturii militaro-fasciste, a opresiunii exercitată în partea de nord-vest a Transilvaniei subjugată de autorităţile horthyste, forţa care a coalizat grupările, partidele politice, clasele şi păturile sociale interesate din deosebite motive în lupta antihitleristă, contra războiului şi dictaturii, pentru libertatea. Şi independenţa patriei, a fost Partidul Comunist Român. După patru ani, la Moisei erau încă proaspete amintirile odioaselor crime de Ia lp şi Trăsnea, săvârşite în toamna anului 1940. În împrejurările ce au urmat victoriei insurecţiei din august 1944, a luptei ce s-a angajat pentru eliberarea întregului teritoriu al patriei de sub dominatia fascistă, trupele germano-horthyste au dezlănţuit monstruoasa crimă de la Moisei. Virgil Calotescu realizează tensiunea acumulărlor acestor nelegiuiri.
Filmul
Ultima frontieră a morţii şi complexul realizat de sculptorul Vida Geza eternizează un moment al acestei lupte. Este filmul lui Virgil Catotescu oare numai
in memoriam? Da, şi nu. Da, pentru ca jertfa celor ucişi nu a fost în zadar. Nu, pentru că regizorul generalizând faptele istoriei aduce prinosul de recunoştinţă tuturor acelora care, sub stindardul ridicat de Partidul Comunist, s-au angajat în lupta pentru eliberarea patriei, pentru angajarea ei pe drumul construirii societăţii noi, socialiste.
O mărturisire. Pentru consultantul ştiinţific de specialitate, regizorul Virgil Calotescu este creatorul care porneşte de la desfacerea mecanismului istoriei în elemente, în piese de dosar. Istoricul se află în faţa analistului. Dialogul cu el este concis. Drumul spre adevărul istoric este sugerat, uneori indicat prin cuvinte puţine. Observaţia, sugestia, propunerea nu sunt detaliate. Regizorul Virgil Calotescu acceptă cu discernământ şi, atunci când intervine, o face pornind de la fapte ale istoriei sau de cele mat multe ori de la mesajul pe care regizorul doreşte să-l imprime secvenţei.
Iată de ce
Ultima frontiere a morţii este un film ce, pornind de la viaţă, de la concluziile istoriei, se înscrie pe coordonatele marilor noastre evocări, iată de ce ei este un omagiu închinat tuturor acelora care au luptat şi s-au jertfit pentru libertatea şi independenţa patriei.
