Orice film după o operă literară faimoasă este neapărat o nouă
interpretare a ei, dacă nu vrea să rămână o searbădă ecranizare. O altă lectura a
Năpestei ne propune și
Alexa Visarion, din capul locului, optând pentru imaginea alb-negru, cu prim-planurile frecvente și interioare rustice de o austeritate lemnoasă, aproape monahală. Contrastele aspre, fețele chinuite oferite spre contemplare, ca și absența detaliilor de fundal țintesc să îndrepte atenția noastră către ceea ce se petrece în sufletele personajelor;
acolo are loc drama și nu afară, oricâte violenţe ne-ar fi dat se vedem.
Mai toți criticii i-au reproșat lui Caragiale caracterul Ancăi: greu credibil. „Pentru epoca noastre și în cadrele rasei noastre — spune E. Lovinescu — în realitate, Anca iese din sfera posibilităților: o femeie ce și-a iubit bărbatul nu se poate căsători cu ucigaşul lui și nu poate trăi opt ani cu dânsul numai din gândul răzbunării și dintr-un rafinament de cruzime nu se poate răzbuna, apoi, învinuindu-l de o crimă imaginară”.
Să fie oare chiar aşa? Lovinescu își ia unele precauţii scriind: „pentru epoca noastră și zn cadrele rasei noastre”, adică altădată și altundeva, n-ar fi exclus, dar viziunea criticului, când era vorba de teatru, se oprea la Bernstein.
Lectura nouă a lui Alexa Visarion urmărește să aducă argumente care să facă verosimilă comportarea Ancăi. Pentru aceasta începe prin a ridica temperatura sentimentelor La 100o. Suntem introduși într-o lume cu porniri pasionale, aprige, e ceea ce vine să ne-o spună chiar prima scenă, înfățișându-ni-i pe protagoniști dănțuind cuprinși de o frenezie elementară. Anca n-are nimic dintr-o nevastă credincioasă până la moarte și, deși răspunde asidultăților lui Dragomir: „Am bărbat, lasă-mă-n pace!”, dinţii îi sticlesc albi și provocatori. Pe Dragomir îl vedem în secvența următoare, căzând pradă unei furii sălbatice, asasine și devastând pereții casei ca să se descarce. Nici Gheorghe învățătorul nu mai pare deloc tânărul neformat, așa cum îl zugrăvesc vorbele Ancăi în piesă. E o adevărata namilă impulsivă, care sare să ia în brațe femeia dorită, imediat ce soţul iese pe usă.
Cum a putut
trăi Anca opt ani cu Dragomir? Acesta constituia principalul fapt incredibil pentru criticii
Năpastei. Dar în realitate
n-a trăit, iată interpretarea surprinzătoare propusă de Alexa Visarion. A fost o căsătorie
în alb, cum se spune, o ațâțare torturantă, niciodată răsplătită, destinată să-I facă neom pe Dragomir. Asa ne apare în secvența furiei turbate (sugerându-ni-se că scena era una din nenumăratele izbucniri repetate cu disperare de-a lungul a opt ani) Un adevărat infern cotidian. Și, ca să ofere credibilitate suficientă ipotezei sale insolite, regizorul creează episodul mutei de la cârciuma Popii, nefericita cu care
trăia în realitate Dragomir, ajuns din cauza aceasta batjocura satului. Răzbunarea adevărată, imediată, spontană a Ancăi, corespunzătoare unei firi elementare, aceasta este. Ce va urma se datorește hazardului și reprezintă jocul destinului. (Anca nu putea să prevadă sosirea în casa lor a lui lon evadat de la ocnă și sinuciderea nebunului) Aici, regizorul apasă inteligent pe ideea răului care generează rău. Pedepsirea lui Dragomir, predat ca ucigaș autorităților, devine o sinistră parodie a ideii de justiție, instrumentele ei fiind Gheorghe, prietenul fals, cu țeluri adultere și bețivanii abjecți din cârciuma Popii, niște adevărate scursuri morale.
Ce posibilității are cinematograful față de teatru? Mari. mai întâi să spargă spațiul scenic limitat și să construiască, de pildă, întreg contextul social întunecat, teluric, chemat sa susţină interpretarea propusă. Poate, apoi, să
arate visul lui lon, povestit în piesă, şi să-i evidențieze natura compensatoare, paradisiacă, introducând fotograme colorate din film. Mai mult, să dea halucinațiilor mistice ale nebunului o distorsiune corespuzătoare cu deznodământul sumbru, la care va ajunge piesa. Marca Domnului are un surâs misterios, malefic, și o figură deloc blândă, fiindcă-l conduce pe Ion, nu spre salvare, ci către sfârşitul său oribil.
Cinematograful este în stare să facă loc efectiv imaginii lui Dumitru, la masă, între Anca și Dragomir, așa cum acesta susținea că se întâmplă de opt ani, necontenit.
Dar prea multele posibilități ale ecranului ascund și o primejdie, de astădată, pentru că soluția este facilă și bagă publicului degetul în ochi.
Discutabilă mi s-a părut și scena în care Anca începe să spele cadavrul nebunului, și sub mâinile ei, Ion ia chipul lui Dumitru, stăruință explicabilă, iarăși de prisos.
Dincolo însă de atari insistențe, inutile, interpretarea personală, îndrăzneață și coerentă, precum și tensiunea dramatică autentică a sufletului elementar obscur compensează caracterul acțiunii, fatal lent.
