— Dac-ar fi să judecăm după fişa personală, s-ar spune, Marga Barbu, că în ultima vreme eşti mult mai aproape de film decât de teatru...
— Într-un fel da. Adevărul e că rolurile mai importante în teatru, le-am făcut înainte de a mă apuca serios de film. Fie că regizorii de teatru s-au speriat că n-am să pot duce la capăt şi una şi alta, fie că aşa s-a întâmplat... Cert e că de când joc mai mult şi mai des în film, lucrurile interesante le-am făcut acolo şi nu pe scenă.
— Asta te-ar putea determina să iubeşti mai mult filmul...
— Mă pasionează. Şi îi sunt recunoscătoare pentru că mi-a dat posibilitatea să joc roluri care nu mi-ar fi fost niciodată încredinţate în teatru. Marta din
Procesul alb, Aniţa din
Haiducii, chiar Gaby din
Facerea lumii... Şi cu toate astea, sunt convinsă că,dacă aş primi în teatru un rol care să mă intereseze — rol care nu ştiu de ce, dar de ani de zile nu vine — aş deveni la fel de pasionată de teatru pe cât sunt, acum, de film.
— Crezi că există actori «de teatru» şi actori «de film»? Crezi că există un instinct al filmului, aşa cum există un simţ scenic?
— Există, cred, un instinct actoricesc care se perfecţionează lucrând, pe scenă sau în faţa aparatului de filmat. La film se cere, poate, o putere de adaptare mai rapidă pentru că nu ai acel răgaz de o lună-două pe care ţi-I creează repetiţiile. Uneori trebuie să filmezi la numai o jumătate de oră după ce ai pus piciorul în decor. Nici n-ai timp să vezi bine ce-i în jurul tău, darămite să te familiarizezi... Pe urmă, cel puţin la început, există handicapul obiectivului, care te priveşte uneori stingheritor de «de aproape». Cu timpul însă, acest handicap devine un atu. Ca şi comanda «motor» şi liniştea care se face pe platou după ce a fost rostită, şi lumina puternică a reflectoarelor. Toate, la început paralizante, devin cu timpul atu-uri. Acum, când mi se spune «motor», mă simt ca un cal la potou. lar liniştea aceea din jur, îmi dă o senzaţie formidabilă: de izolare a mea cu aparatul de filmat; îmi creează un moment de concentrare pe care acum încerc să-I obţin şi pe scenă. Acolo unde nu stau în faţa obiectivului, ci a sute de ochi. E sigur că, dacă ar fi să existe un simţ al filmului, apoi acesta se câştigă lucrând. Şi aş vrea să adaug: filmul cere o imensă naturaleţe. Pelicula nu iartă...
— Cum crezi că e mai bine pentru un actor: să joace orice sau să aştepte «rolul vieţii»? Părerile sunt foarte împărţite...
— Nu cred că trebuie aşteptat «rolul vieţii», în primul rând pentru că, nelucrând, îţi pierzi meseria. Şi pe urmă, aşteptând foarte mult, începi să te acreşti, să nu-ţi mai placă nimic până într-atât, încât există pericolul ca atunci când te întâlneşti, în sfârşit, cu rolul acela, să nu-I mai recunoşti. Pentru că, nelucrând, nu-ţi mai cunoşti posibilitaţile. Pierzi busola. De asta am jucat şi în teatru roluri nu întotdeauna importante, nu întotdeauna interesante. De teamă să nu pierd contactul cu scena. Cu meseria. Pentru că noi suntem, totuşi, în primul rând actori de teatru. Până una alta. Când vom face 25 de filme pe an, poate că vor apărea şi actorii «în primul rând de film»...
— Probabil ştii că, pentru majoritatea publicului, eşti Aniţa, aşa cum Amza Pellea e Mihai Viteazul...
— Ştiu. Primesc şi scrisori care încep cu «dragă Aniţa»... Asta înseamna că e un personaj care a ajuns la inima spectatorilor. Şi mie mi-e foarte dragă dar, să spun drept, mi-a fost teamă să nu mă «profileze» pe un gen anume. Întotdeauna mi-a fost teamă să nu mă repet în rolurile pe care le joc. Asta creează senzaţia că nu eşti în stare să faci altceva. Or, ceea ce e minunat în meseria noastră, e tocmai de a face mereu altceva, de a fi mereu altcineva.
— Ai început, deci, prin a studia dansul, ai vrut să faci filozofie şi ai ajuns finalmente, actriţă. Cum? De ce?
— Nu din chemare. N-am fost copilul minune care spune poezii. Singurul meu dar artistic — în afară de dans — era, în copilărie, să imit oamenii în vârstă. La Institutul de teatru am intrat numai din ideea de a-mi perfecţiona expresivitatea de care aveam nevoie pentru cariera de dansatoare la care visam. Pe urmă s-a întâmplat că, din motive cu totul şi cu totul obiective, a trebuit să renunţ la visul acela. Şi pentru că am crescut într-un climat artistic — mama a fost dansatoare — şi nu concepeam să fac o meserie care să nu fie aproape de artă, am ales actoria. Deşi aveam o timiditate îngrozitoare, care ar fi trebuit sa-mi interzica până şi ideea de a mă urca vreodată pe scenă. De altfel, în institut nu-mi dădeam examenele decât atunci când nu se mai puteau amâna. Atât de frică mi-era să joc.
— Cum ai scăpat de timiditatea asta — că e limpede că ai scăpat, — şi cum ai început să-ţi iubeşti meseria? — că şi asta e limpede.
— Trăind. Pentru că trăind, mi s-a format ceea ce se numeşte personalitatea unui om. Şi odată cu asta am început nu numai să-mi iubesc, cum spui, meseria, dar să simt nevoia s-o fac. Pentru orice om, dar mai ales pentru noi actorii, a trăi înseamna a te îmbogaţi. Şi eu ştiu, simt că acum pot să dau mai mult, pentru că ştiu mai mult. Despre mine, despre oameni...
— Nu-ţi pare rău că n-ai aflat mai demult toate astea?
— Nu cred că puteam. Sigur, sunt clipe când îmi spun: de ce nu am început cu zece ani mai devreme... Dar cum asta n-a depins niciodată numai de mine, tot eu îmi spun: să vede că n-a fost să fie... E adevărat că trăirea aceea de care-ţi vorbeam, lasă urme. E adevărat că ceea ce puteam juca acum zece ani, nu mai pot acum şi, ce joc acum, n-o să mai pot juca peste alţi zece ani. Totuşi, cred că nu e prea târziu. Poate sunt eu optimistă din fire, dar n-am reuşit încă să-mi pierd entuziasmul şi încrederea. Şi asta mă bucură. O iau ca un semn de tinereţe. Probabil că atunci când o să-mi pierd entuziasmul, o să încep să-mi ascund şi data naşterii...
— Presimt că asta se va întâmpla foarte târziu.