Ține de flerul meseriei de documentarist intuirea gravității unor probleme sociale și este salutar aportul acelor cineaști care au știut — în pofida tuturor dificultaților și constrângerilor din trecut — să nu abdice de la crezul profesiei, operând cu aparatul de filmat adevărate vivisecții în trupul niciodată suficient de sănătos al societății. Formidabil cum, înca în urmă cu ani, se atrăgea atenția asupra germenilor vagabondajului infantil, analizându-i-se cauzele — lipsa de responsabilitate a părinților, degradarea mediului familial, divorțurile, indiferența (A cui e vina?, 1965, r. Florica Holban). Se revine peste ani, tot cu o retorică întrebare (Ce facem pentru ei?, 1981, r. Felicia Cernăianu) fiindcă practic nu s-a întreprins nimic, iar „maladia” s-a extins la etapa inevitabil urmatoare — delincvența juvenilă. Nepotul străzii (1993, r. David Reu) a devenit chiar sintagma−laitmotiv a vieții la întâmplare. Pe de altă parte, nici „superdotații” nu trebuie considerați „diferiți” — susține cu incontestabila sa competență savantul american de origine română Dumitru Palade (Copii din România, 1994, r. Mihai Constantinescu).
În aceeași suită a preocupărilor de ordin social, nu au fost omiși vârstnicii care reprezintă, cum spune poetul invocat, „Repetabila povară” (Bătrânii, 1981, r. lon Visu). Ei trebuie înconjurați cu afecțiune și gratitudine, căci i-au crescut și educat pe cei tineri meniți să continue tradițiile (Întoarcerea la viață, 1981, r. Șerban Comănescu). Dar există și reversul medaliei — pensionarul unui azil de bătrâni își mistifică propria viață de familie, victimizându-se pe nedrept (Cazul«D», 1966, r. Alexandru Boiangiu).
Reacționând asemeni unui desant, documentariștii optzeciști au circumscris parametrii dislocării masive a tinerilor de la sate. O veritabilă avalanșă a „forței de muncă” menită să redimensioneze industria, dezrădăcinare care s-a dovedit însă a avea grave repercusiuni asupra integrității morale a populației în general. Angrenați într-un spirit stahanovist la demolări, despăduriri, escavări, țăranii deveniți peste noapte muncitori mai mult sau mai puțin calificați, erau deplasați de ici-colo, într-un artificial elan al îndeplinirii “mărețelor obiective” (Pe unde am fost și am colindat, 1982, r. Laurențiu Damian). Urbanizarea precipitată a antrenat criza de locuințe și — ca o ironie a soartei, dar și ca semn al unei politici aberante — chiar cei ce lucrează în domeniu sunt lipsiți de un adăpost corespunzător și duc o existență sordidă (loane, cum e la construcții?,1983, r. Sabina Pop). Parafrazată ironic de serialul tv Dallas, nici viața de căminist nu este de invidiat (Aflați despre mine că sunt bine sănătos, 1982, r. Adrian Sârbu). Superficială a fost și acțiunea de „culturalizare” a celor dispuși să facă efortul ca, după orele de muncă istovitoare, să asimileze de-a valma pe Saint-Exupery sau pe Verdi, aspirând să vadă marea, pentru că sunt truditorii în subteran. Dar lor visul nu li se poate îndeplini decât în afara sezonului (Seraliștii, 1982, r. Copel Moscu).
În domeniul ecologico−social se perpetuează stări de fapte care impun semnalul de alarmă: Copșa Mică deține în continuare recordul de poluare în Europa, iar în țară reprezintă cea mai mică speranță de viață. Aici se trăiește murind (Apocalips'90, 1993, r. Viorel Branea). Asumarea temerară a calității de „reporter de front” s-a soldat cu secvențe impresionante din războiul interetnic din fosta lugoslavie (Dincolo de ora zero, 1993, r. Anita Gârbea și Călăuza în Sarajevo, 1993, r. Cătălin Fernoagă) și incredibile mărturii ale atrocităților comise în Transnistria unde continuă „vânătoarea de români” (Prigoniți, refugiați, condamnați, 1994, r. Vlad Plămadeală și Șerban Comănescu).
Decenii la rând subiect interzis, religia este abordată acum vetust (Credința — taina dăinuirii noastre, 1994, r. Paul Orza). De aceea retorismului îi e de preferat directețea monografică (Evangheliarul de la Argeș, 1993, r. Doru Cheșu). Uneori însă și astfel de pelicule alunecă în descriptivism mai mult sau mai puțin inexpresiv (București capitala României, 1994, r. Pompiliu Gâlmeanu; Dracula — realitate și ficțiune, 1993, r. Elefterie Voiculescu; S.O.S. Sighișoara — România, 1993, r. loana Holban; Ev Mediu la Sibiu, 1993, r. Erich Nussbaum). Speculațiile legate de Arta dictaturii ― dictatura artei (1993, r. Laurențiu Damian) au generat mai modestele Puncte de vedere (1994, r. Anca și Laurențiu Damian) care uzând de tehnica „talking heads” — inventariază opinii despre configurarea „imaginii României în lume”.
Numeroasele emisiuni informative de radio și televiziune fac inoperantă încercarea de a reînvia după 20 de ani „Jurnalul de actualități”, iar Magazinul cinematografic românesc nr. 1/1994 n-a oferit decât un exemplu de cras schematism. Reportajul poate fi redimensionat când — de pildă ― în colimator este Săpânța vestită, cândva, pentru umorul și nu, ca astăzi, pentru conflictele sale (Un sat în estul Europei, 1991, r. Ada Pistiner). Investigația poate lua forma eseului (Neliniști, 1994, r. Anita Gârbea; Destine paralele — Cioran, Ionescu, Eliade, 1994, r. Erich Nussbaum), ambiționând exegeza (Eminescu — Truda întru cuvânt, 1993, r. Anca și Laurențiu Damian; Sculptorul, 1993, r. Cornel Mihalache — despre platonicianul Brâncuși).
Documentariștii români apelează frecvent la propulsarea ideii−mesaj printr-o imagistică percutantă, câțiva dintre ei trădând calități de potențiali „ficționari”.
După primele runde ale acestui maraton, impresia globală este în dezavantajul producțiilor recente. Poate că tribulațiile organizatorice și incertitudinea finanțării producției și retribuirii muncii depuse au avut o influență nefastă. Aceste situații dificile nu-i scutesc însă pe creatori de un bilanț personal, de reconsiderarea propriei vocații. Tentativele de reînnoire în documentarul românesc sunt timide. Impactul cu reaiitatea imediată nu se mai produce eficace; aplombul reportericesc pare înnăbușit de veleități speculativ — estetizante. Din aceste cauze materiale și artistice pasagere, viitorul acestui gen pare incert. Și ar fi păcat, mai ales când există o istorie atât de densă a documentarului românesc și când în occident se semnalează o spectaculoasă revenire în atenție.
De asemenea trebuie salutată recenta inițiativă a României Film de a reintroduce în rețeaua sălilor de cinema cele mai interesante producții ale Studioului „Sahia”, asociate filmelor de ficțiune românești și străine, în limita metrajului maxim al unei reprezentații: 3000 m. Atenție, deci, și la lungimea peliculelor, documentarul fiind îndeobște film de scurt−metraj!