Titlul ne-a fost inspirat de un şlagăr ciudat pe care l-am auzit într-un bar. Nu era un bar obişnuit. Avea o arhitectură stranie, copleşitoare, sugerând apăsarea şi prăbuşirea. L-au conceput sciţii pentru săvârşirea cine ştie cărui ritual misterios şi l-a construit Gopo pe platourile de la Buftea destinându-l unui alt ritual mai modern. Aici îl aduce Mefisto pe Faust XX pentru a-i oferi plăcerile vieţii. Tot aici sosesc şi inspectorii de teren trimişi de Scaraoţchi să-l controleze pe Mefisto.
Balet, antren şi, ca punct culminant, un număr de „strip-tease” executat de un diavol.
Ne apropiem de Gopo care, strălucind de vervă, de fantezie, împarte pretutindeni tot felul de indicaţii.
De la un şobolan la Faust XX
— În ce constă noutatea acestei viziuni artistice asupra lui Faust?
— Am văzut în Faust eroul unui film ştiinţifico-fantastic. Cunoaşteţi experienţa cu şobolanii? Închideţi un şobolan într-o cuşcă. Pe fundul cuştii să fie o bandă rulantă în mişcare, iar în jurul benzii plăci de metal încărcate electric. Şobolanul este silit să alerge în jurul benzii. Ori de câte ori încearcă să evadeze de pe banda rulantă, se curentează. La început şobolanul este nervos. încearcă să muşte, să roadă fierul. Cu timpul însă, i se formează un reflex condiţionat. El ştie că atâta timp cât aleargă este scutit de impulsuri electrice. Dacă din scoarţa cerebrală a acestui şobolan vom extrage acidul ribonucleic şi îl vom injecta unui alt şobolan pe care îl vom introduce apoi în cuşcă, vom constata cu surprindere că acest al doilea şobolan posedă reflexul condiţionat pe care l-am observat formându-se la primul. Memoria primului şobolan, ceva din „personalitatea” lui, s-a transmis celuilalt. Până aici totul e ştiinţă. Fantasticul începe din clipa în care Mefisto posedă un aparat, apt în virtutea acestui principiu, să transmită integral personalitatea omului de pe un organism pe altul.
— Dar Mefisto? Mefisto nu este şi el un personaj de esenţa fantastică?
— Da, dar o cu totul altă categorie de fantastic, istoriceşte depăşită, care nu se mai pretează azi decât unei tratări comice. Ca personaj fantastic, Mefisto e una; ca simbol al răului, el este cu totul altceva. Puterea de cunoaştere a omului este practic nelimitată. Capacitatea de a transpune în practică roadele acestei cunoaşteri de asemenea n-are margini. Întrebarea este ce anume facem cu cunoştinţele noastre. În ce scopuri le folosim? În stadiul actual de civilizaţie, ele pot foarte uşor să ridice omenirea spre culmi nebănuite sau dimpotrivă s-o nimicească. Rolul acesta al ştiinţei constituie problema capitală a filmului
Faust XX.
Am ieşit din decor şi l-am lăsat pe regizor să-şi pregătească în linişte cadrul. Treceam tocmai printre electricienii care îşi potriveau reflectoarele grupând fascicolele de lumină în punctele indicate de operatorul Mircea Mladin când, dintr-o dată, am observat că suntem priviţi cu stăruinţă. Indiscretul, actorul Jorj Voicu, era un tinerel „scos din cutie”, cu o faţă copilăroasă, simpatică, cu un zâmbet naiv. După o scurtă ezitare ne-am hotărât să-l abordăm în speranţa că vom obţine câteva date în plus pentru reportajul de faţă.
Interviu cu Mefisto
— Numele dumneavoastra?
— Mefisto.
— Cetaţenia?
— Diavol.
— Ocupaţia?
— Medic biolog.
— Aveţi aceeaşi ocupaţie ca profesorul?
— Evident. Faust XX nu mai poate fi convertit prin mijloacele folosite de înaintaşii săi. Acum, lumea s-a schimbat. Nu mai converteşti un om aşa cu una cu două. Pentru asta trebuie competenţă profesională, trebuie o argumentaţie clară şi strălucită. Este de asemenea necesar să emani simpatie prin toţi porii. Imaginea „diavolului crâncen” a căzut în desuetudine. Ea nu mai inspiră groaza, ci dimpotrivă grotescul.
— Ce urmăriţi de fapt?
— Ca diavol sau ca medic?
— În cazul de faţă e tot un drac.
— Pot să vă spun un secret?
— Cu toată încrederea. Fiţi sigur că n-o să-l mai afle nimeni.
— Am făcut o descoperire grozavă. Imaginaţi-vă că prin metode ştiinţifice am ajuns să pot transpune, să pot transmuta personalitate omenească dintr-un corp în altul E ca şi cum ai şterge un cântec de pe o bandă de magnetofon şi l-ai imprima pe alta. Oamenii îşi pot schimba astfel trupurile, asemenea unor costume de haine.
Un maşinist s-a îndreptat spre noi curmându-ne convorbirea.
— Tovarăşe Mefisto, a spus el, poftiţi în decor.
— Mai vorbim altădată, ne-a şoptit Mefisto făcându-ne cu ochiul. Acum mă cheamă „tartorul”. Apoi a dispărut printre pereţii de placaj ai clădirii. Peste alte câteva clipe s-a auzit vocea lui Gopo:
— Motor!
Inginerul
Dan lonescu, „stăpânul coloanei sonore”, aşa cum l-a numit Gopo, înregistrează un dialog de pe platou. Se pare că pentru urechile sale prinse în căşti acesta a luat proporţiile unei adevărate catastrofe, aşa că probabil vom asista la o nouă înregistrare.
Damnaţiunea lui Faust
Pe
Iurie Darie l-am întâlnit în cabina de machiaj.
— Spuneţi-ne pe cine interpretaţi în noul film al lui Gopo?
— Ştiţi, de fapt, eu sunt... doi.
— ?
— Mai întâi sunt Wagner, asistentul profesorului. Un tip mediocru, infatuat, un Casanova modern. Mai apoi, graţie intervenţiei amicului Mefisto, se produc nişte mutaţii ale personalităţii şi mă pomenesc înzestrat cu toate trăsăturile specifice profesorului. Evident, în ambele cazuri, sunt victima lui Mefisto. În prima ipostază, el mă spulberă fizic, în cea de a doua, mă anulează ca valoare umană.
— Vă sperie cumva imaginea iadului, perspectiva damnaţiunii eterne?
— Mă sperie propria mea imagine, aşa cum o întrezăresc după ce accept propunerea lui Mefisto. Imaginea unui om care nu mai are ce căuta între oameni. Nu-i asta cea mai crâncenă dintre damnaţiuni?
— Şi actorul? Actorul nu se încurcă în hăţişurile interioare ale acestor două personalităţi interşanjabile?
— Actoriceşte, problema este deosebit de interesantă. Muncesc la acest film cu pasiune, cu dăruire totală. De altfel cu Gopo, nici nu se poate lucra altfel. Vrând-nevrând, te molipseşti de la el.
