Vorbirea noastră cea din toate filmele
În ciuda dorinței de a nu transforma, în mod programatic, această rubrică într-un inventar de funcții ale cuvântului (cuvântul care sugerează, cuvântul care maschează, cuvântul care vestește, cel care construiește, etc.), pericolul părea iminent. Speranța de a-I ocoli nu putea veni decât de la un film despre care să putem spune, cu curaj, fără grija descoperirii suportului strict funcțional, că lansează o vorbire pur și simplu frumoasă; că dialogul însoțește credincios imaginea și destinul personajelor, fiind și uneia și altuia, un revelator, preparat cu secret meșteșug dar, în același timp, și un real prilej de bucurie în fața vorbei tocmite cu har. Un om de știință mă convingea, nu demult, că toate întâmplările vieții, și cele bune și cele rele, au temeinicul obicei de a veni la timpul potrivit; dacă suntem atenți, probabil că și cu filmele se întâmplă la fel căci iată, văzând și ascultând
Mastodontul realizat de
Virgil Calotescu după un scenariu de
loan Grigorescu, am descoperit cuvântul care te obligă să uiți pârghia lexicală ce se ascunde în spatele lui și să iei aminte doar la puterea de evocare de creator de atmosferă, pe care o conține. O frază, citită într-un ziar al vremii de către Ernest Maftei, ne plasează precis și tandru în epocă: «azi, pe cartelă, bonul... 535 gr. mălai...» Sărăcia acelui timp își are unitățile ei de măsură, dar, în construcția psihologică a filmului, ele fixează nu numai un cadru ci mai ales, permanența generozității umane, pe deasupra oricărei restriști. Agitatorii au venit în satul Ardepământ «să schimbe un kil de gaz pe un kil de grăunțe pentru muncitorii de la Vega»,
Toma Caragiu este mâhnit că «ăia ne așteaptă cu mălai și noi le ducem ciolane!», iar o femeie oferă muncitorilor «veniți să repare uneltele țăranilor săraci și să mai stea de vorbă», singurele bunătăți aflate în casă la ora aceea: «v-am adus mălai copt și zeamă de corcodușe» spune ea, într-o emoționantă secvență a filmului. Personajele epocii de răscruce de care se ocupă
Mastodontul, personaje în gura cărora, alte trecute filme ne-au obișnuit, cândva, să descoperim fraze cu aburi de ședință, nu cunosc granița dintre cuvântul cel de toate zilele și cel oficial. Primarul satului nu vorbește despre binefacerile petrolului, ci despre «zăcământul care ne va ajuta să intrăm în rândul lumii». Toboșarul realizează adevărate performanțe de conciziune verbală: «toată lumea e chemată la primărie să afle ce și cum în chestia cu puțul».
Într-o replică căreia îi prevedeam o frumoasă durată în conștiința noastră de spectatori, scriitorul loan Grigorescu a condensat o întreagă lecție despre resorturile demnității și umanismului: «domnule inginer — se adresează șoferul Dekawe, inegalabilul
Jean Constantin — azi dimineață m-ai întrebat ce caut prin coclauri cu oamenii ăștia.
Mă stimează, dom'le Asta-i!». Mă îndoiesc că vreo pledoarie, oricât de abilă, despre respect și prețuire a semenului, ar putea concura cu acest «mă stimează, domnule. Asta-i!», rostit de un bărbat oacheș, aflat la volanul unei mașini obosite ce se încăpățâna să străbată un pământ pustiit de arșiță.
