Am auzit că un actor a orbit din cauza proiectoarelor. Nu ştiu dacă e într-adevăr aşa, dar sigur e că a început toamna şi iarăşi trebuie să fugim de la teatru ca să facem filme. Interesant e doar că vom fugi pentru cincizeci de filme, adică dublu, ceea ce ne încântă, fireşte, căci «naveta menţine silueta» şi e o plăcere să-ţi petreci dimineaţa pe munte şi seara în Bucureşti, uitând de familie, tabieturi, televizor, adică tocmai ce îl face pe om cumsecade. De aceea şi fug de noi fetele de măritat.
Consolarea e bineînţeles arta, practicată în condiţii cât mai grele, pentru că «artistul trebuie să fie nefericit» cum spune poetul. În acest sens avem toate condiţiile. E o reală plăcere să ajungi cu un tren de noapte la filmare şi să te uiţi cum se desfăşoară cu maximum de profesionalism, mijloace şi priceperi cinematografice. După ce se aşază totul, bineînţeles că se schimbă invers totul. Ard proiectoarele, lumea se grăbeşte că scade lumina şi atunci îţi vine în sfârşit rândul ţie. Tuşeşti, intri în lumină şi regizorul îţi dă indicaţia:
«Treci pe aici, apoi pe aici, te întorci pe aici şi aici te prăbuşeşti că ţi-a murit mama». Recunoaşteti că nu-i nimic mai plăcut decât să te concentrezi pe o asemenea scenă, în vârful muntelui. Noroc că exact peste trei ore ai spectacol la Bucureşti şi maşina te aşteaptă cu motorul mergând. Repet, nu-i nimic mai plăcut.
Mă şi mir cum a orbit actorul acela din cauza proiectoarelor.
