culturale de o asemenea amploare cum este expresionismul». Această aventură estetică — şi nu numai estetică, pentru că în frenezia expresionistă cinematograful şi-a făurit un limbaj politic — este subiectul cărţii lui Petre Rado. Un limbaj politic în sensul exprimării unei stări de spirit colective, într-o Germanie pentru care ieşirea din primul război mondial însemna începutul unei epoci de haos economic, de ascuţire a contradicţiilor pe plan social, de accentuare a instabilităţii şi incapacităţii de conducere a acelei efemere «Republici de la Weimar». Colapsul democraţiei burgheze şi ascensiunea nazismului se reflectă în imaginile deprimante, pesimiste, prevestitoare de rău şi de moarte, ale cineaştilor expresionişti. Coşmarul oniric şi starea de veghe sunt modalităţi de naraţiune prin care, în filigran, se citeşte o epocă istorică. Vis sau realism sordid, Kammerspiel sau «noua obiectivitate» — expresionismul este o aventură. O aventură presărată de capodopere şi de acea misterioasă penumbră, de acel perpetuu crepuscul al stărilor de veghe care fac posibile orice surprize şi unde cele mai neaşteptate întâlniri sunt la locul lor, prinse în logic
a indestructibilă a visului. Expresionismul este o artă nocturnă, un freamăt neliniştitor de apă în întunericul pădurii, şi autorul a ştiut să se afunde pe aceste cărări de umbre, să ne ducă spre sursele cu străluciri sumbre ale
acestui atât de ciudat, de unic, şi în acelaşi timp de important moment din viaţa unei arte. Cînd spun că a ştiut, nu mă refer la o ştiintă didactică s
au la bogăţia informaţiei şi analizei: această ştiintă şi această bogăţie există, dar ele sunt abia punctul de plecare al cărţii şi al călătoriei. Petre Rado a ţinut seama — dincolo de meticuloasa şi precisa organizare a materialului, dincolo de dificila sinteză care face din filme arhetipuri, de acea definiţie data de Blaga expresionismuiui pe care el o citează în cartea sa: «De câte ori un lucru e astfel redat încât puterea, tensiunea sa interioară îl întrece, îl transcendează, trădând relaţiuni cu cosmicul, cu absolutul, cu ilimitatul, avem de-a face cu un produs artistic expresionist». A ţine seama de o asemenea definiţie înseamnă a nu vorbi despre obiectul unei arte, ci despre subiectul ei; a trece de la analiză la poem, de la istorie, biografie, filmografie şi exegeză, la acele cuvinte care spun despre tăcerea unde se aud bătăile inimii şi inimilor trăind arta ca pe-o inefabilă durere. Marele merit al acestei amplu documentate cărţi de cinema este în primul rând valoarea ei literară. Dincolo de emoţia artistică şi cinefilă (opusă unei obiectivităti reci, de comentariu enciclopedic) cu care Petre Rado discută filmele, este mereu prezentă luciditatea critică care plasează filmele în context, visele în ambianţa care le-a dat naştere. Nosferatu sau Caligari şi chinuitoarele lor fantasme lasă să se desluşească neliniştile Germaniei şi presimtirile sângerii şi îndoliate ale nazismului. «Sentimentul nocturnului» — scrie Rado despre Nosferatu — «se instaurează definitiv în spatiul psihic al filmului, omniprezenţa vampirului născut din tenebre e sugerată prin obscuritatea universului citadin, în oraş şi în afara lui e mereu noapte, lumina zilei dispare, alungată de presentimentul morţii care se insinuează pas cu pas în paşnicul burg de provincie». Aşa e scrisă cartea, sugerând filmele prin cuvinte-imagine, analizându-le structura şi stilul chiar din interiorul lor, filme vii şi nu documente de arhivă, întâlniri pe drumurile labirintului.
O addendă care cuprinde texte alese din literatura critică a expresionismului, ca şi interesantul dicţionar de personalităţi ale filmului expresionist, realizate de Cristina Corciovescu, completează cu autoritate acest eseu, care este o dovadă că despre o artă nu se poate scrie decât cu artă.
După cum scrie autorul cărtii (apărută recent la editura «Meridiane») — în introducere, — «la nici măcar un sfert de veac de la apariţie, o artă aflată încă în faza incertă a prospecţiunilor de limbaj,
