Ridicată la rang de festival național, cea de-a 16-a ediție a întâlnirilor cinematografice competitive de la Costinești nu s-a putut impune ca atare. Cu numai patru lung metraje de ficțiune românești și unul moldav în concurs, ponderea a revenit scurt metrajului (documentar și animație) realizat de profesioniști afirmați, dar mai ales de studenți. Deci un festival preponderent al tinerilor cineaști. Nimic rău în asta. Ceea ce a lipsit Festivalul de la Costinești de autoritatea unui festival național nu a fost participarea masivă a tinerilor cu scurt metraje, ci lipsa unei selecții riguroase a filmelor acceptate în concurs.
Suntem angajați într-o profesie care presupune și ea riscul de a spune: NU. N-am reușit să aflăm, până la urmă, cui i-a revenit veto-ul final, ― persoană cunoscută la orice festival. Desigur, există presiuni afective sau conjuncturale și nu este ușor să refuzi unui coleg sau student șansa ca filmul să fie văzut. Dar, pentru a ridica nivelul de exigență, nu cantitatea contează. O parte dintre filme ar fi putut rula într-o secțiune paralelă „informativă” necompetitivă, așa cum se obișnuiește. Să spunem că și proiectarea de-a valma a filmelor pe 35 sau 16 mm cu cele realizate pe video nu a asigurat disjuncția absolut necesară.
O altă decizie menită să dea amploare fără acoperire acestui numit Festival național a fost numărul de premii propus 22 (din care de altfel s-au acordat doar 10) corespunzând tuturor compartimentelor de creație. Acest tip de recompensare exhaustiv corespunde unor premii naționale anuale cum sunt Oscarul, Césarul sau Premiile Uniunii noastre a cineaștilor, dar nu este practicat la festivalurile internaționale sau naționale. Dealtfel, cu cât un festival se dorește mai important, cu atât numărul premiilor este mai redus. În sfârșit, juriul compus din 13 persoane, depășea cu mult numărul de jurați al celor mai importante festivaIuri.
Să considerăm inadvertențele o experiență câștigată în perspectiva organizării unui festival cu adevărat național.
Costinești '93 nu ne-a oferit nici o revelație. Neacordarea premiilor celor mai importante, chiar de către un juriu atât de numeros, este de natură să mă confirme. Dintre filmele realizate de consacrați ai documentarului, trei mi-au trezit un interes aparte prin modul cum documentul a fost investit cu o viziune de autor:
Timișoara − Decembrie 1989 de
Ovidiu Bose Paștina cu o imagine realizată de
Doru Segal. Cei doi au găsit o expresie grafic-cinetică absolut originală spre a reda elanul, spaima, nebuloasa din jurul adevărurilor.
Eliberare de
Sorin Ilieșiu și loan Groșan — un document scris direct pe peliculă despre copiii din Gara de Nord cărora aurolacul le este și hrană, și mângâiere. Fără a se lăsa seduși de voga mizerabilismului, autorii captează motivațiile și esența experienței din ultimii zece ani ai acestor dezmonșteniți de soartă. Aflăm că schimbarea politică din România nu le-a adus lor nici o „eliberare” (interesant echivocul sugerat de titlu, copiii doar dorm pe lângă boxele unde se „eliberează” bagajele), pentru ei singura diferență este că înainte nu erau deranjați, iar acum au intrat în vizorul presei și al interesului public. Ceea ce le displace.
Cornel Mihalache în eseul intitulat
Întâlnire imposibilă propune, într-o viziune personală și poetică, puncte de tangență între doi Mihai: Eminescu și Miguel Cervantes.
Câteva semnale îmbucurătoare au venit de la filmele studențești. Dacă în primele două ediții post-decembriste, acestea nu ieșiseră din conul ideologic, schimbând doar semnul, dar deloc modalitatea și retorica (unii cineaști din generația matură perseverează neoportun în acest sens), majoritatea studenților și-au aflat inspirația în cotidian, în faptul divers semnificativ, punând în valoare observația personală. Filmele care s-au orientat către story, către un cinema direct, descătușat de sindromul à la Fellini, à la Antonioni (fără acoperire) ne dau speranța unor viitori cineaști care să nu ignore fireștile preferințe ale cinefililor. Trei exemple:
Meniu complet de Cătălin Fetița,
Vecini de
Tudor Giurgiu,
Pro Patria de Titus Munteanu, dintre multe posibile.
Ca la orice festival, finișul a fost cu tensiuni, cu patimi, cu lacrimi. Spre consolarea tuturor, am să-l citez pe Hitchcock, nici el un răsfățat al premiilor, dar astăzi recunoscut de importanți cineaști europeni și americani drept maestrul lor. Într-o situație asemănătoare, Hitch a spus: „La urma urmei, n-a fost decât un festival!”
Discuția despre starea cinematografiei și a cineaștilor noștri s-a prelungit după încheierea festivalului cu câțiva dintre participanți, pe micul ecran, la invitația colegilor de la emisiunea „Veniți cu noi pe programul doi”. Gazdă amabilă, moderator subtil și pertinent a fost Carmen Bendovski. S-a vorbit mult despre necesitatea privatizării studiourilor de creație, a sălilor de cinema etc. O schimbare necesară și dorită cred de mulți dintre noi. Un argument nu a apărut destul de explicit pe post. Anume, într-o societate nedictatorială multe nu se pot face cu forța, dar două lucruri absolut imposibile vreau să le numesc în mod expres: să dictezi venirea capitalului în întreprinderi nerentabile și să aduni oameni în sala de cinema la filme pe care nu doresc să le vadă.
Am avut reconfirmarea acestei concluzii general valabile, mergând în aceeași seară la amfiteatrul unde se desfășuraseră proiecțiile festivalului. Deși serile au fost reci, antfiteatrul era plin 80%. Intrarea era însă liberă! După închiderea festivalului, a avut loc în aceeași incintă un spectacol al grupului Divertis. Amfiteatrul s-a dovedit absolut neîncăpător. Când porțile metalice de peste doi metri au trebuit să fie ferecate cu lanțuri și lacăte, întârziaților cu biletul în mână li s-a permis să le escaladeze. Cei fără bilete au rămas târziu în noapte, în picioare, pe lângă ziduri ca să râdă, laolaltă cu cei dinăuntru, de glumele inteligente ale celor ce au reînnodat, după atâția ani de eclipsă, tradiția cabaretului politic. Un detaliu semnificativ: costul unui bilet era de 800 lei!
Pe când un asemenea public plătitor și la filmele românești?
