REVISTĂ ONLINE EDITATĂ DE UNIUNEA CINEAȘTILOR DIN ROMÂNIA

Premiul pentru publicistica 2015 al Asociatiei Criticilor de Film



„La fântâna din Poiana lui Iocan”


— Stere Gulea, se împlinesc așadar zece ani de la primul tău film...
— Nu e puțin... Zece ani de viață... Și mi se pare ciudat că, deja, încep bilanțurile... O constatare nu prea îmbucurătoare: în zece ani nu am făcut decât patru filme. Dar și o constatare care mai atenuează din amărăciune: ultimul, film, Moromeții, parcă reia firul început acum zece ani...
— Și totuși ai făcut Moromeții. L-ai făcut ca și cum lumea romanului era lumea în care ai trăit tu însuți, îți era cunoscută și apropiată precum propria biografie. În spatele filmului nu se simte literatura, ci o lume...
— Pesemne că există un orgoliu al originii țărănești comune care m-a făcut să am curajul acesta. E unul din resorturile morale pe care le-am avut. Dar în primul rând a existat cartea. „Moromeții” m-a fascinat de fiecare dată când l-am citit și chiar acum, după ce am făcut filmul, descopăr că pot să-l citesc cu aceeași plăcere. Prin Marin Preda am descoperit țăranii, într-o altă lumină, mult mai aproape de cea reală, pe care o văzusem și eu aievea, copil fiind.
Nu sunt adeptul ideii că un artist trebuie neapărat să abordeze în opera lui lumea din care provine, dar înclin să cred, poate n-am dreptate, că dacă lumea pe care o descrii în opera ta îți este apropiată prin origini, există un grad de implicare inconștientă care, altfel, se obține foarte greu... Îndatorirea morală față de lumea din care vii poate să fie o prejudecată, o asemenea normă sună întrucâtva demodat, dar pentru mine a fost un suport moral în momentele cele mai dificile ale existenței.
— E nostalgie, sau este distanța necesară pentru a vorbi despre orice eveniment trăit?
— Am trăit la țară pâna la 13-14 ani... E ceva timp de-atunci, dar când a trebuit să refac lumea romanului am avut senzația că îmi e mai familiară decât lumea mea de adult... Cauza este și distanța, și nostalgia... Fapt este că în lumea aceasta m-am simțit mult mai sigur...
— Consideri așadar Moromeții ca pe o datorie față de lumea din care vii...
— Dar și față de idealul meu artistic, care este acela de a realiza acel tip de film „clasic”, așa cum l-au dat generațiile anterioare — Jean Georgescu cu Noaptea furtunoasă, Victor Iliu cu Moara cu noroc și Liviu Ciulei cu Pădurea spânzuraților. Căutările unei generații, experiențele ei, cred că nu se împlinesc fără filmele ei „clasice” din punct de vedere al echilibrului de mijloace artistice. Un asemenea film „clasic” am vrut să fac din Moromeții. Poate că asta este și din cauza structurii mele care caută echilibrul și sensul. Romanul oferea din plin această posibilitate.
— Crezi că filmul Moromeții era necesar și pentru generațiile mai noi de spectatori? Există părerea că într-o societate care se emancipează, în care satul tradițional a dispărut, dispare și interesul pentru lumea satului.
— Dacă nu aveam convingerea că e necesar, mai ales pentru cei tineri, care nu au avut un contact direct cu această lume dispărată, nu l-aș fi făcut... Fiul meu a citit „Moromeții” când era în clasa a șaptea, incitat și de faptul că mă auzea mereu vorbind despre carte și folosind expresii de acolo. Când mi-a cerut cartea, mi-am manifestat îndoiala că o asemenea lectură ar fi potrivită cu vârsta lui. A citit-o totuși și am constatat, nu numai că i-a plăcut, dar și că, la rândul lui, începuse să citeze din carte. Am aflat apoi că și la școală a avut o dispută cu colegii în privința țăranilor și a personajelor lui Marin Preda. Era captivat de spectacolul inteligenței și umorului acelei lumi. Deși au trecut de atunci cinci ani, știe și acum cartea pe dinafară. Lumea lui Marin Preda trebuie nu numai reamintită celor mai vârstnici, dar și adusă în atenția noilor generații.
— „Moromeții” nu este doar un roman fundamental al satului românesc, dar este totodată o mărturie despre om și condiția umană în general.
— Tocmai prin această calitate a avut darul să modifice concepția despre literatura închinată țăranilor și chiar concepția despre țărani. Există încă, adânc înrădăcinată, prejudecata că țăranul ar fi o ființă neevoluată din multe puncte de vedere... La probele de filmare pe care le-am dat, pentru alegerea actorilor, mi-am dat seama de pildă cât de puternic funcționează prejudecățile acestea. Un actor bun, de la un teatru bucureștean, care dădea probă pentru personajul Dumitru lui Nae, credea de pildă că, dacă nu se șterge la nas cu mâneca de la cămașă, dacă nu ține gura întredeschisă și nu clipește ușor din ochi, a șmecherie, n-o să semene a țăran... De-a lungul timpului foarte multe asemenea locuri comune au însoțit conceperea personajelor țărănești în filme...
— Pentru scurtă vreme așadar, satul și personajele din „Moromeții” au prins cu adevărat viață...
— În satul Talpa din Teleorman... Am văzut multe sate până să-l aleg pe acesta. Chiar Siliștea-Gumești, al lui Preda... La Talpa însă, am gasit cel mai mult din atmosfera Moromeților — bineînțeles că și cu ajutorul scenografilor... A fost o experiență interesantă această reîntoarcere în timp — și pentru noi, și pentru oamenii din sat...
— Am ajuns de fapt la generația nepoților și strănepoților lui Moromete...
— Din dorința de a reconstitui cât mai fidel lumea romanului, am plecat la locul filmării, împreună cu interpreții, cu două săptămâni înainte de începerea filmărilor — ca să ne acomodăm cu „viața” în care trebuia să intrăm. Actorii s-au îmbrăcat cu hainele din film, au umblat desculți pe drumurile satului, s-au obișnuit cu animalele — și animalele cu ei — au învățat să țină o seceră în mână, o coasă, o furcă, au învățat să facă o claie, să mâne niște cai de la înălțimea unui car cu fân sau, pur și simplu au învățat să stea pe prispă — ca în cazul lui Victor Rebengiuc, interpretul lui Moromete.
Mai era o problemă țăranii sunt arși de soare doar pe anumite porțiuni, așa că am cerut actorilor să nu facă plajă — să lase soarele să-i ardă doar acolo unde nu erau acoperiți de haine... Cea care a ajuns la ceea ce eu consider că a fost o adevărată performanță, este Luminița Gheorghiu care, după câteva zile printre tălpeni, a fost adoptată de sătence ca una de-a lor. Nu știu dacă aceste exigențe erau indispensabile. De fapt, important a fost ca actorii să înțeleagă condiția personajului interpretat. Altfel, aspectele exterioare deveneau inutile pentru că, vorba aia, puteau să secere foarte bine dar să interpreteze prost scenele respective... Principalul câștig a fost acela că cele două săptămâni de conviețuire au creat o unitate sufletească între interpreți — între membrii familiei Moromete, în special...
— Cauza unor asemenea pregătiri trebuie căutată în respectul deosebit pentru literatura lui Marin Preda?
— Poate că nu de la început, ci încetul cu încetul, pe parcursul filmărilor, a ieșit la iveală dorința noastră, a tuturor, de a sluji cartea și nu de a ne pune noi în evidență. Confruntarea cu o capodoperă nu este deloc ușoară. Eu însumi, după începerea filmărilor, am început să-mi schimb atitudinea pe care o avusesem până atunci. Am scris scenariul cu circumspecție, încercând să nu mă las atras în capcanele literare care puteau să fie fatale pentru film. Circumspecția aceasta s-a născut după analiza pe care am făcut-o lui Ochi de Urs, unde mi-am dat seama că m-am lăsat întrucâtva sedus de virtuțile literaturii ceea nu suficient; mai e nevoie să găsești și soluții corespondente cinematografic... Am pornit așadar cu ideea independenței față de carte... Filmările odată începute, senzația aceasta de teamă, de primejdie, a dispărut. Aproape în fiecare dimineață, atât eu cât și Victor Rebengiuc, fără să fi vorbit despre asta seara, la despărțire, veneam cu scena care urma să fie filmată, îmbogățită față de scenariu — cu amănunte, dialoguri și precizări din roman. De unde în scenariu am fost destul de zgârcit cu dialogul, la filmare am simțit că temerea mea — excesul de dialog — nu se justifica. Spiritul romanului ne suprinsese pe toți, ne câștigase Pe de-a-ntregul — interpreți și realizatori — eram deja în lumea romanului și totul suna bine, firesc...
— Să o numim inspirație?
— Nu știu. Venea dintr-o totală dăruire pentru cauza romanului. Cred că în fața unei asemenea întreprinderi cum este ecranizarea unei capodopere, orgoliile trebuie să dispară. În ceea ce mă privește, problema nu a fost aceea a aportului de personalitate, de originalitate, grija de a fi prezent, de a mă „vedea”... Și nu numai eu, dar și operatorul, interpretul principal și ceilalți chiar, am avut o singură preocupare aceea de a ne pune în slujba carții, încercând să o transpunem cât mai fidel, în spiritul ei. Termenul de a „sluji” o opera literară nu ne-a dat senzația de subalterni, sau de diminuare a E-ului nostru... Am conceput filmul cât mai simplu cu putință, limbajul cinematografic redus la minimum necesar... Aproape că îmi doream ca aparatul de filmat să nu se simtă, să existe doar atât cât să lase să se vadă personajele lui Marin Preda... A fost sentimentul cu care am lucrat — ca și întreaga echipă... Mi-am dat seama de asta și din felul în care am colaborat cu ei, dar și din faptul că, în toate camerele în care locuiau membrii echipei, pe toate noptierele, era romanul lui Preda. De obicei, nu se întâmplă așa. Mulți dintre ei nu sunt obligați nici măcar să citească scenariul. De data aceasta însă, felul în care decurgeau filmările, faptul că se vorbea mereu și mereu de roman, repetițiile care ne produceau atâta încântare, i-au făcut curioși. De la o vreme, replicile din roman erau pe toate buzele...
— Dar satul, oamenii din Talpa, cum au întâmpinat „literatura” lui Marin Preda?
— O întâmplare, petrecută la filmări, mi se pare semniftcativă... Filmam scena cinei și la repetiții căutam finisări de amănunt — cum trebuie să se mănânce, de pildă mămăliga... Au fost discuții, păreri contradictorii... În încapere erau și doi țărani mai bătrâni din sat. Am cerut părerea unuia din ei: „Ia zi dumneata, nea Vasile, cum se mânca mămăliga când erai copil?”. „Uite!” a zis și a arătat cum se făcea. „Iei mămăliga cu trei degete și o întingi... Așa cum zice și în Moromeții”, a adăugat. Argumentul ultim, suprem, devenise cartea — chiar pentru ei, țărani de la 1985... Dupa câteva luni de filmare îi auzeai spunând: „Mă duc pe uliță la Guica” sau „La Dumitru”... „Mă duc la apă”, am auzit o femeie zicând „La fântâna din poiana lui locan...”. În timpul filmărilor veneau și se uitau — cum a fost scena treieratului, sau la scena „călușului” din ograda lui Bălosu. „Uite așa era!” spuneau. „Chiar așa!”... Memoria lor scotea de undeva, din străfunduri, scene similare deși de bună-seamă că nimic nu semăna întocmai cu ceea ce fusese. Trei luni și jumătate de conviețuire cu memoria, cu trecutul, au creat între noi relații greu de șters — atât pentru săteni, cât și pentru echipă și interpreți. Am revenit mai târziu, primăvara, pentru o scurtă filmare... O femeie m-a întrebat dacă nu putem să o luăm și pe ea în vara asta la film... Când i-am explicat că filmul s-a terminat, n-a vrut să creada. Era convinsă, probabil, că de-aici înainte cele petrecute se vor repeta în fiecare an...
— De-acum, filmul Moromeții, ca și cartea, își are autorii și locul său de naștere. Îți mulțumesc, Stere Gulea, pentru convorbirea noastră. Sper ca bucuria pe care ați trăit-o făcând filmul să o traiască toți cei care îl vor vedea.
 
 
(Luceafărul, 3 octombrie 1987)


Galerie Foto

Cuvinte cheie: morometii, nicolae mateescu, stere gulea

Opinii: