Noi îl numim prost gust. Esteticienii îl numesc kitsch.
De fapt, despre kitsch în filmul românesc s-a vorbit de nenumărate ori, chiar în paginile acestei reviste, numai că nu i s-a spus pe nume. De ce? Nu pentru că am fi intrat în pielea lui Monsieur Jourdain, cel care făcea proză fără să ştie, ci pentru că, la ora — sau la orele acelea — cuvântul nu se plimba atât de ameninţător prin lume. Astăzi însă fenomenul se răsfaţă peste măsură şi, cu amabilul concurs al ciudatei psihologii a unor contemporani, Kitsch-ul purcede la o a doua mistificare, devenind — în unele cazuri — obiect de duioşie (iar de la duioşie, până la îngăduinţa estetică este mai puţin decât un pas) sau o trecătoare mană cerească pentru snobi, căci «se poartă» acum, în unele cercuri suprasaturate şi superplictisite, snobismul prostului gust: cresc rândurile colecţionarilor de kitsch-uri, iar elegantele păstrează, diamantele şi perlele veritabile pentru întâlnirile de toată ziua; în «high-society» sunt la modă tinichelele şi mărgelele colorate.
Este limpede că se impune o disociere, din capul locului, între curentul cu nume alintat de pisică, Kitsch, condiţionat de societatea de consum şi răsfrângerile lui într-o zonă particulară. Existenţa kitsch-urilor noastre autohtone — începând de la reproducerea Coloanei lui Brâncuşi pe cutiile de bomboane, până la comediile vulgare — nu are nimic comun cu sursele care întreţin conştient şi profund interesat fenomenul, ci este o contaminare în contact cu efectele sau un semn al unei triste întâlniri în planul şubrezeniei estetice. Protestul nostru are vehemenţa cu care întâmpinăm orice răbufnire sau instalare a neautenticităţii, pentru că, finalmente, de oriunde ar veni, şi ori încotro s-ar îndrepta, Kitsch-ul jigneşte sensibilitatea şi inteligenţa adevărată, propunând o falsă valoare, exercită un şantaj sentimental la adăpostul mistificării «gusturilor simple».
Din acest punct de vedere, cel mai perfid şi periculos, nu se poate spune că unele dintre filmele noastre nu s-au constituit într-un suport cu suprafaţă netedă, numai bună pentru piruetele prostului gust cu iz aromitor. Trebuie să spunem aici că nu atât amoraşii, balerinele tăiate în alabastru, florile din material plastic, etc. prezente într-un decor din cutare sau cutare film sunt ţinta vânatului nostru — cu ele este cel mai uşor de luptat — ci formele insinuante, mai camuflate şi pretenţioase, care nu se mulţumesc să ia chipul unui obiect, ci se strecoară în gândire şi în mentalitate. Semnificativă pentru această umbră a urâtului care este Kitsch-ul, mi se pare a fi acţiunea lui învăluită, ce şi-a asigurat, chipurile, o acoperire morală.
lată, bunăoară, mult discutatele interioare ale filmelor noastre, desprinse direct din regatul şabloanelor vehiculate de revistele de modă; este greu să desluşeşti — în atâtea dintre ele — printre dulapuri şi canapele ambiţios aranjate, urma unui pas sau a unei mâini de om, gustul personal aI cuiva. Astfel de decoruri, gândite a sugera, de la caz la caz, o vrednică bunăstare, sunt după părerea mea reflexul unei atitudini viciate de prostul gust, ele confundă frumosul, cu «a fi în rândul lumii», uneori cu chiverniseala sau chiar cu opulenţa.
Eroii, obligaţi să facă slalom prin camere ordonate ca în magazinele de prezentare, îmi apar asemeni acelor gospodine ţanţoşe, încântate de achiziţiiie lor, dar care, dacă ai scăpat o firimitură de cozonac pe covor, se uită chiorâş la tine şi se grăbesc să o ridice sau care, înainte de a te întreba cum o mai duci cu sănătatea, te poftesc să le vernisezi casa.
Dacă vreţi, aici sunt atacate înseşi relaţiile umane fireşti. Personajele din
Amprenta, La porţile pământului, chiar cele dintr-un film merituos ca
Răutăciosul adolescent, stârnesc astfel de senzaţii. Culmea este că uneori, chiar pentru filmele cu subiecte împrumutate din epocile îndepărtate, scenografii s-au inspirat din magazinele actuale de artizanat, îngrămădind cergi, covoare populare, etc. cu aceeaşi sete cu care erau scăldate în mătăsuri opulente paturile divelor din Hollywood-ul zilelor sale de glorie.
Un surogat de frumuseţe care bântuie uneori în filmele noastre este şi imaginea dulceagă a ideii de graţie; dacă afirmăm că o balerină galeşă şi înfoiată în porţelanul său nu reprezintă păcatul numărul unu, în schimb corespondentul ei «transfigurat» de o sensibilitate artistică lacunară, se transformă într-un obiect rizibil şi stânjenitor; fetele în cămeşoaie din
Zile de vară, dansând prin lanuri, sperioase ca — iertată-mi fie comparaţia — o herghelie când vine furtuna, aceleaşi fete zbenguindu-se ca ielele în poiană (
Columna).
În accepţiunea sa de atentat la autenticitate, se pare că Kitsch-ul îşi face de cap, cel mai slobod, în comediile cinematografice. Nu ne propunem aici să rememorăm şubrezeniile de tot felul ale peliculelor în chestiune, ci să aşezăm sub semnul poluării spirituale apelul insistent Ia efectele comice ieftine, de suprafaţă, supralicitarea hazului obţinut din imaginarea unor situaţii stingheritoare, uneori de-a dreptul umilitoare. Necazul cel mare este că, nu de puţine ori, un astfel de comic se revendică ilicit de la sorgintea artei populare, el nefiind însă, în fapt, decât un ecou alterat al acesteia, trecut prin filiera desfigurărilor, apăsate de folclorul de la periferia oraşelor de altădată. Bâlbâiala şi scălâmbăielile lui Victor Ştrengaru în
Zile de vară, apăsata convertire a preotului din
Castelanii Ia cele lumeşti, sunt reminiscenţe ale artei circarilor improvizaţi.
Arta populară porneşte din candoare, dintr-o uimire în faţa creaţiei, surogatul — dintr-o mirare caricaturizată ce, neoprită la timp, se întoarce împotriva ei însăşi. Un exemplu tipic îl găsesc în modalitatea de folosire a excelentului nostru actor comic,
Jean Constantin, de-a lungul serialelor
B.D. (repet, nu toate amănuntele calităţii comediilor noastre fac obiectul notelor de faţă). Jean Constantin este un interpret de atracţie autentic populară, el trebuie lăsat să descopere lumea aşa cum ştie el; în momentui în care rolul îi cere să roadă o coajă de copac, am vătămat relaţia civilizată dintre el şi spectator.
Încrederea în miracolul comic al aluziilor subliniate cu trei linii este, ipso facto, o tentativă de a ademeni sensibilitatea într-o cursă.
