​Justificări

     Cronica imaginii la „Stop-cadru la masă”
     «În existenţa lor obişnuită, oamenii nu dau foarte multă atenţie culorilor. Trec pe lângă ele, le percep, dar nu se con­centrează asupra lor. Fil­mele color care pun în evidenţă fiecare nuanţă (prin încadra­tură, contrast, contur) obligă specta­torul să perceapă altfel realitatea. Altfel, adică într-un mod nu foarte real. Tocmai de acest lucru ne-am ferit în Stop cadru la masă. Filmul este plin de cuIori care nu se văd, care nu-ţi sar în ochi. Ca în viaţă».
     Astfel explică operatorul Anghel Deca opţiunea sa pentru imaginea mai deosebită a acestui film despre viaţa noastră cea de toate zilele. Viaţa în apartamente obişnuite de bloc fără con­fort sporit, în care camerele nu depa­sesc 20 m.p., faianţa de la bucătărie se află doar în jurul cuvetei, iar lumina se filtrează printre plantele înşirate pe bal­con. Viaţa în camere mobilate cu acces la bucătărie, dar nu şi la veselă, sau în case de ţară cu marchiză, sau în auto­serviri suprapopulate şi înecate în fum de ţigară, sau cofetării exalând un aer acru-dulceag. Viaţa care se consumă cu precădere în interioare, deoarece am pierdut contactul cu marile spaţii, cu aerul curat şi cu lumina puternică a soarelui. Cerul este tavanul, iar astruI este becul de 40 Watti.
     Nu, nu este o viziune pesimistă. A­ceasta este condiţia unor inşi ai secolului 20, grăbiţi să se închidă în cutiile lor de chibrituri, unde îşi consumă micile lor drame. Aceasta este condiţia arhitectului Filip Halunga care visează proiecte de excepţie pentru congrese internaţionale şi mari pasiuni capabile să-i schimbe radical viaţa, dar în fond nu se gândeşte decât la proiecte tip şi nu poate pleca de acasă fără pan­tofi maro. Un tip banal, cu gesturi ba­nale (un carton cu prăjituri drept pre­miu de consolare pentru soţia înşelată), cu gânduri banale (micile mâncătorii dintre colegii de breasta), cu crize ba­nale (la patruzeci şi... se simte atras de o fată de douăzeci şi...). Iar culoarea banalului este cenuşiul.
     Aşa se face că opţiunea operatorului Anghel Deca şi a regizoarei Ada Pisti­ner este perfect justificată.
     Există în primul rând o justificare tem­porală. Multe dintre scene se petrec pe înserat, noaptea sau în zori, adică în timpul în care personajele îl pot afecta vietii lor particulare. Apoi, există o jus­tificare spaţială: predilecţia pentru inte­rioare. Mica dramă a triunghiului conju­gal nu se poate consuma în văzul lumii, ci în spaţii închise, după obloane trase. Şi, în sfârşit, este vorba despre o justi­ficare dramaturgică: cenuşiul unor exis­tente redat prin cenuşiul imaginii, prin puţinătatea luminii, prin refuzul înfru­museţării personajelor.
     Iată, de pildă, portretul fizic al Clarei, femeia între două vârste, cu expresia obosită, cu părul neîngrijit, cu pielea ridată, cu privirea veşnic îngrijorată. Aparent suficiente motive pentru a înde­părta un bărbat. Sau al Nuşei, cu chipul său monoexpresiv în ciuda unei exu­beranţe de suprafaţă, cu gesturi stereo­tipe (aprinsul ţigării), cu degetele mâinilor şi picioarelor hidos de groase (planul cu portretul lui Alain Delon). Evident prea puţine motive pentru a reţine un bărbat.
     Aparatul înregistrează cu precizie, dar fără ostentaţie fiecare dintre aceste detalii, parcă pentru a face imposibilă încercarea de evadare a arhitec­tului Halunga, care revine de unde a plecat. Revine pentru totdeauna, împie­trind în acel stop cadru la masă final.