Cui îi e frică de... sequels? Sequels — adică „urmări”, dar — de ce nu? — şi sechelele unei boli mai vechi a cinematografiei româneşti. Deci despre urmări, la propriu şi la figurat. Realizatorii acestei pelicule, temerari, după ce lansaseră cu enorm succes de public „motivul liceenilor” — mai întâi într-o inspirat−nepretenţioasă cheie melodramatică
o declaraţie de dragoste frumos cinematografiată (imaginea
Doru Mitran, protagonişti Teodora Mareş, Adrian Păduraru) — au revenit în nota sprinten−amuzantă profitând de două insolite cupluri (unul de veritabili liceeni, la momentul respectiv, oferit „gratis" de amiciţia reală şi de un haz teribil al debutanţilor
Ştefan Bănica jr. şi
Mihai Constantin, „aureolaţi” de celebritatea părinţilor lor, plus cuplul profesoral al aşilor profesionişti
Tamara Buciuceanu Botez — „Isoscel” şi
Ion Caramitru „Socrate”). După ce au semi−clacat la
extemporalul seriei a treia, când, în criză de tineri interpreţi, au virat salvator spre idila vârstei a doua a dascălilor („la înălţime” prin contribuţia sensibil−elegantă a actorilor
Diana Lupescu şi Ion Caramitru), autorii, harnici şi neobosiţi (de greve sau dileme−scrupule estetico−politice) s-au grabit să materializeze şi proiectul mai vechi, adică pre '89, al episodului patru. Astfel s-a născut „primul film necenzurat” şi singurul film finalizat în primul an de existenţă a „noii cinematografii”. Studioul „Star Film 22” nu s-a temut să-şi asume producţia, îngrijindu-se să-i asigure un forşpan tv alert şi melodios, incitant.
Aşa se face că nici cronicarului, fără prejudecăţi sau absurde exigenţe, nu i-a fost defel frică să-şi ocupe locul la Scala a doua zi după premieră, având, avantajul „supravegherii” pulsului spectatorilor „plătitori” (de suprapreţ, în majoritate, pentru ca filmul ruleaza cu — în fine! — casa închisă) şi ei, în mod cert, netemându-se de reluări, ba s-ar putea spune că mânaţi de nostalgia (dacă nu cumva noţiunea este „jignitoare” pentru aprigii „nonconformişti” ai străzilor prea brusc „liberalizate”) reîntâlnirii cu imaginea unor eroi în care, cu ani în urmă, se recunoscuseră (chiar dacă „idealizaţi”, chiar dacă — după unele opinii — stupid neverosimili). Într-un entuziasm colectiv începe proiecţia, „calvarul” urmărilor urmării. Pentru cronicar. Fiindcă spectatorii se manifestă imediat, exclamaţii la scenele „tari”, de „atracţie”.
Aici ar fi nevoie de aportul unui sociolog care să aibă sângele rece să descurce iţele a ceea ce autorii recidivişti, dar şi pripiţi au înţeles că ar însemna „economia de piaţă” în comerţul cinematografic în care „cererea” reglează „oferta”. Subestimând publicul, tratându-l ca incapabil să facă săli pline la un divertisment de o medie calitate, s-a mizat pur şi simplu doar pe... „sexy”, jolly−jocker eliberat în mod pseudo−revoluţionar din subconştientul puritanilor.
Îi e cuiva frică de „sex”? Nu, dar drama nu-i a pudibonderiei, ci e drama transfigurării artistice! Fiindcă în perimetrul artei se presupune a se plasa orice film. Chiar unul ca acesta din categoria precis etichetată — şi pe drept — „edulcorată”. Atunci de ce aparatul aduce mereu în prim plan, într-o lumină frustă de ciné−vérité, epiderme dizgraţioase atât la vlăstarele fragede, cât şi la cele mature? De ce această, agresare permanentă a ochiului — deja viciat de kitsch-ul cotidian — cu încadraturi neglijente într-o unghiulaţie dezavantajoasă, concav deformatoare, şi un dezgustător colorit?
Dacă peste fragilitatea pretextului conflictual se pot face eforturi de a se trece, peste incoerenţele derulării firavului fir narativ, nu. Până şi umorul a fost lăsat la latitudinea interpreţilor care, omeneşte vorbind, ar fi fost greu să-şi epureze singuri cabotinismul incipient sau inveterat. Cuvântul nu trebuie să jignească, cabotinismul face farmecul multor mari actori de comedie şi al unora în devenire pe seama cărora de altfel, a fost „abandonat” filmul acesta, scăpat de sub orice control. Dacă machiajul nu şi-a adus în niciun fel contribuţia, deşi ar fi avut multe de retuşat spre binele general, nici montajul nu a „tăiat” mai nimic, funcţionând pe principiul periculos al adiţionării.
Unele timide şi discutabile „citate” cinematografice (gestuale sau muzicale), nefiind grefate organic pe o canava cât de cât adecvată genului comico−lejer, supără în loc să încânte.
În cântec a mai stat speranţa realizatorilor!
Intrat în echipă după abandonul predecesorului lui (Florin Bogardo), compozitorul cooptat a izbutit un şlagăr. Ceea ce nu-i puţin lucru dacă el, şlagărul, ar fi fost menit şi ar fi şi reuşit să anime, să dinamizeze întreg filmul şi nu doar finalul (şi respectiv forşpanul!).
Secvenţa ultimă — care nu se ştie prin ce accident de laborator (?) şi mizanscenă (!) beneficiază de un stralucitor flou — este singura secvenţă demnă de reţinut şi de ce nu? — virtual „competitivă”.
Dar ce folos? Publicul nu mai are răbdare să o urmărească până la capăt, cronicarul e epuizat de propria-i bunăvoinţă de a elimina din raza spiritutui critic „licenţele de gust”. Un efort de eradicare a sechelelor unei boli grave, în unele cazuri incurabilă, ar trebui totuşi să încerce măcar să-l facă şi cineaştii. De dragul publicului lor. Chiar dacă mult râvnita coadă la bilete continuă cu rezultate financiare spectaculoase.
