Iulian Mihu, autor al unui singur fiIm realizat independent (Poveste sentimentală) şi co-autor al altor două, împreună cu Manole Marcus (La mere şi Viaţa nu iartă), se află acum în faţa unui examen decisiv.
— Se putea vorbi, în cazul noului dumneavoastră film, de o continuitate de preocupări în raport cu cele anterioare?
— Pentru regizor, fiecare film nou este un tot atât de nou prilej de reflecţii cinematografice şi, vrând nevrând, el ia parte la dezbaterile legate de estetica filmului, folosind o nouă modalitate creatoare sau (dacă tinde spre acest lucru) desăvârşind-o pe cea anterioară...
Filmul la care lucrez, realizat după scenariul lui
Eugen Barbu, n-are nimic comun cu scenariile pe care le-am avut până acum, de aceea răspunsul meu la întrebarea pe care mi-aţi pus-o va fi negativ. Aceasta nu înseamnă însă că nu voi căuta să folosesc pentru mai departe unele câştiguri de expresivitate cinematografică realizate până la acest ultim film.
— Vorbiţi-ne despre ceea ce v-a interesat cel mai mult în romanul şi în scenariul lui Eugen Barbu.
— Povestirea cinematografică pe care o am acum la îndemână a fost construită după legile aşa-zise ale stilului baroc, cuprinzând personaje multe şi foarte diverse, dirijate printr-o fabulă cu multe ramificaţii, aparent neunitară (mulţi dintre eroi nu se cunosc, nu se întâlnesc niciodată), dar de fapt având o puternică unitate de conţinut. Totuşi şi aici se poate vorbi de o linie principală de subiect care leagă câteva dintre cele mai importante destine ale filmului, tocmai pe linia particulară a vieţii eroilor.
Aceasta este povestea de dragoste a Inei, luptătoare comunistă, care într-o epocă vitregă, reuşeşte prin abnegaţia, optimismul şi adâncimea sentimentelor sale să dăruiască momente de fericire celor din jurul său.
— Ce vă propuneţi, ca regizor, să realizaţi în Şoseaua Nordului?
— Filmul
Şoseaua Nordului, fără să se ferească de a îmbrăţişa, aşa cum am arătat, o sferă de personaje foarte largă şi medii extrem de diferite, îşi propune totodată să realizeze o deplină unitate între destinele eroilor şi cele generale, obiect important al artei noastre. În acest sens, în zilele glorioase ale insurecţiei armate din preajma lui 23 August 1944, alături de Ina despre care am vorbit mai înainte, se vor dezvolta şi caracterele lui Dumitrana (soţul său) şi al lui Matei (dragostea sa din adolescenţă). Rolul Inei va fi interpretat de actriţa Lica Gheorghiu, iar rolurile celor doi bărbaţi le-am distribuit actorilor
Iurie Darie (Matei) şi
Gheorghe Dinică (Dumitrana). Oglindind un moment istoric relativ scurt (aprilie-august 1944),
Şoseaua Nordului va înfăţişa una dintre cele mai glorioase pagini de luptă a clasei muncitoare sub conducerea partidului comunist. Filmul va arăta, cum luând arma în mână, alături de eroica noastră armată, poporul a intrat în frontul luptei antihitleriste, ridicând patria noastră pe unul dintre primele locuri ale ţărilor care au dus la înfrângerea fascismului. Acţiunea se va încheia în dimineaţa zilei de 24 august şi va arăta că victoria clasei muncitoare n-a fost lipsită de sacrificii dureroase.
— Am dori să ştim cum se vor concretiza în film aceste linii directoare.
— Alături de Dumitrana, Ina, mecanicul, Matei se vor contura şi personajele Tomulete (subofiţer), tipograful Dobre, Niculescu — toţi comunişti. Ca şi alţi eroi care au luptat alături de clasa muncitoare, ca Marta, personaj deosebit de colorat, care va reţine de asemenea atenţia spectatorului.
— Bănuim că preocupările ideologico-artistice ale regizorului pentru realizarea acestui film sunt mai ample şi mai complexe.
— Desigur. Vom avea şi nenumăraţi aşa-zişi actori „neprofesionişti”. O bună parte din film va vorbi de activitatea ilegală a comuniştilor de la căile ferate. Generaţia mai nouă de ceferişti va fi tocmai aceea care va întruchipa în film epoca nu prea îndepărtată a părinţilor, ceea ce va constitui un nepreţuit omagiu adus celor care au luptat pentru fericirea şi libertatea noastră.
— Întrucât ţineţi — se pare — să fiţi foarte lapidar în ceea ce priveşte regia, propun să ne întoarcem la scenariu şi la colaborarea cu scriitorul.
— La început, colaborarea a mers ceva mai dificil. Fiecare dintre noi tindea spre un alt gen de film, apoi drumul scenariului s-a îndepărtat foarte mult de roman şi s-a apropiat de cinematografie.
Ca romancier consacrat şi ca proaspăt scenarist, Eugen Barbu ştie că efortul său nu s-a terminat odată cu predarea scenariului şi că va trebui poate să mai deschidă stiloul de câteva ori în timpul filmului, până ce munca noastră se va considera desăvârşită.
Consacrând filmul celei de a 20-a aniversări a eliberării noastre, dorim să contribuim şi noi la găsirea acelui stil propriu cinematografiei noastre, să facem un bun film românesc, despre eroi pe care spectatorii să şi-i poată apropia sufleteşte, ca pe rudele lor cele mai dragi.
