— Stimate lon Besoiu, nu prea aveţi chef de vorbă azi, sau ce se întâmplă? Vă ştiam un interlocutor plăcut şi comod. Poate nu vă place tema... (încercam fără prea mult succes să discutăm despre film şi viaţă, aşa cum se văd ele din unghiul interpretului).
— Tema îmi place. Nu-mi plac interviurile...
— Pot să vă întreb de ce?
— Pentru că oricât ai vrea să fii sincer, să nu ai aerul că vrei să faci pe deşteptul, cei care citesc nu prea sunt dispuşi să te creadă... Există o singură formulă de interviu, întotdeauna acceptată, pentru că nu supără pe nimeni: în ce an sunteţi născut, ce roluri aţi jucat, sunteţi căsătorit, ce vă place să mâncaţi, aveţi căţel, aveţi pisică, aveţi maşină, care este cântăreţul dumneavoastră preferat, etc... Dacă-mi puneţi asemenea întrebări şi eu răspund, nimeni nu intră într-o stare de nelinişte, nimeni nu se întreabă „ce vrea să pară ăsta?”, ca în cazul în care m-aş apuca să-mi spun părerile intime despre artă, despre cinematograf, despre profesiunea mea, despre regizori... Aşa că eu zic să începem pe linia asta: sunt însurat de multă vreme. Am pisică, n-am căţel. N-am un apartament spaţios şi am o maşină de capacitate mică. Îmi place să merg la cinematograf.
— Vă place şi să jucaţi, presupun...
— Pinacle.
— Lăsaţi, că mai jucaţi şi câte un rol în film...
— Bine, aşa joc şi pe scenă...
— Şi cred că „jucaţi” un pic şi acum. Şi mai cred că sunteţi din familia aceea de actori înnăscuţi, care joacă o viaţă, chiar dacă n-au şansa, ca dumneavoastră, să nimerească în profesia asta...
— Se poate. Totdeauna mi-a plăcut să trăiesc ceea ce n-am apucat să trăiesc. De aici se vede şi admiraţia pe care o am pentru ceea ce fac alţii şi eu nu am făcut. Ştiu eu de ce? Să zicem că nu m-a ajutat timpul... Mi-ar fi placut, de pildă, să lupt în Spania... Mi-au plăcut foarte mult matematicile. Am şi învăţat. Pe urmă am uitat. Nu uiţi ceea ce înveţi cu mâna sau cu piciorul. Ce înveţi cu capul... Mi-ar fi plăcut să fiu şi aviator, şi romancier... S-ar putea să fiu un fel de Billy mincinosuI...
— Dar oare nu de aici, din dorinţa de a fi mereu „altcineva”, începe un actor?
— S-ar putea. Nu mi-am pus niciodată întrebarea asta, dar s-ar putea... Mie, pasiunea pentru profesia asta mi-a venit cu încetul, pe parcurs. Pe urmă a crescut gradul de responsabilitate faţă de ceea ce fac, a intervenit, fatal, comparaţia cu ceilalţi. În ultimă instanţă, aici cred că a lucrat mult şi ambiţia. Nimeni nu vrea să fie mai prost decât ceilalţi... Dar eu nu cred despre mine că sunt un mare actor. Nici măcar un foarte bun actor. Cred că sunt un actor util şi asta îmi ajunge.
— Cum adică: util?
— Adică necesar, într-un colectiv. Asta este părerea mea despre mine. Şi acum sunt al dracului de sincer. E adevărat că nu-mi convine să creadă şi alţii acelaşi lucru... Nu-ţi place întotdeauna să spună şi alţii despre tine ceea ce crezi tu...
— Versuri mai spuneţi? Şi tot atât de frumos?
— Mai spun. Când găsesc clienţi… Dar de scris nu mai scriu din adolescenţă. Atunci aveam curaj, pentru că nu-I cunoşteam pe Blaga, nu mă întâlneam cu el pe stradă aşa cum mă întâlnesc azi cu Blandiana sau cu Sorescu. Nu are rost să scrii când sunt alţii care o fac la o asemenea incandescenţă,
— La dumneavoastră comparaţia e aproape o obsesie...
— Fără sa vrei compari. Şi dacă eşti lucid, niciodată comparaţia nu e în favoarea ta. Dacă e o comparaţie de tip superior. Doar n-o să mă compar cu Râmaru… Suntem oameni cu aspiraţii... Sigur că aş putea să fac şi comparaţii în favoarea mea, dar asta nu mi-ar da o perspectivă de zbor, de înălţare.
— N-aţi vrea să revenim la tema noastră? Să-mi vorbiţi, de pildă, despre ce înseamnă să dai viaţă unui personaj? Este o expresie atât de des întrebuinţată, încât aproape i-am uitat sensul... Ar trebui să fie tot una cu „a crea”, nu?
— Noi, actorii, nu suntem socotiţi tocmai creatori, ci mai degrabă, cum spun unii, nişte animatori, nişte executanţi. Creator eşti doar în măsura în care poţi să însufleţeşti un personaj făcut doar din vorbe pe hârtie, scris adică de cineva. Deşi eu am văzut şi autori (citeşte: creatori) care, pe parcursul animării unui personaj de către actor (citeşte: executant) datorită unui proces mai larg, care include şi actorul, îşi conturează, îşi definitivează pe parcurs, actul creaţiei. De aici se vede că, undeva, în conştiinţa mea, s-a născut credinţa că şi noi, actorii, am fi creatori. N-aş vrea să se creadă că fac o pledoarie pentru trecerea actorilor în rândul creatorilor. Nu, doamne fereşte... Sigur că atunci când un autor ne dă posibilitatea să întâlnim în scriitura lui viaţa cea adevărată, nouă nu ne mai rămâne decât şansa de a izbândi sau riscul de a eşua. Şi în cazul ultim, vina e numai a noastră. În ce mă priveşte, sigur că-mi doresc să mă întâlnesc şi în scenarii, aşa cum mă întâlnesc şi în viaţa de toate zilele, cu personaje vii. Cred că numai aşa, profesia noastră poate avea şi o eficacitate. Pentru că — şi de acest lucru sunt din ce în ce mai convins — consumatorul de artă respinge, firesc, tot ce-i dă senzaţia de fabricat, de elaborat în studio, într-un fel de alambic de creaţie.
— Dar cum ştiţi că personajul acela întâlnit în scenariu e viu? Vorbele au o putere de sugestie mai mare, poate. Oricum, alta decât a imaginii. Vorbele pot fi înşelătoare...
— Ştii cum e? Ca la lectura unei poezii. Când citeşti o poezie, sentimentele poetului se suprapun automat peste propriile-ţi sentimente şi trăiri. Sentimentul este un adevăr, deci te poţi bizui pe el. Or, dacă un personaj însumează reacţii, sentimente pe care tu, ca om, le-ai parcurs, le-ai avut chiar, sau măcar le-ai văzut la alţii, apropiaţi ţie, acel personaj poartă, fără niciun dubiu, viaţa în el. De aici se vede şi marea pretenţie pe care o are dascălul de la învăţăcel: să cunoască viaţa.
— Ce numiţi a cunoaşte viaţa? Pentru că şi această expresie a devenit un automatism.
— Ca să scap de întrebare, aş spune: să trăieşti în mijlocul ei... Noi, prin însăşi funcţia socială pe care o îndeplinim, suntem obligaţi să cunoaştem viaţa. Circulăm foarte mult şi apoi punem în circulaţie ideile fundamentale întâlnite în viaţă. Dar pentru un actor a cunoaşte nu ajunge. Mai e nevoie şi de marele talent — poate că e totuna cu talentul actoricesc — de a selecţiona, de a alege esenţialul de neesenţial. ...Crezi, de pildă, că
Ernest Maftei când a jucat în
Puterea şi Adevărul şi-a elaborat personajul acela, l-a obţinut într-o eprubetă? Nu. El a selecţionat doar nişte date, culese pe parcursul anilor, din viaţă. Şi dacă le-a selecţionat, înseamnă că a fost sensibil la ele, le-a observat, le-a reţinut, le-a depozitat. Toţi întâInim în viaţă umorul, de pildă. Dar nu toţi suntem sensibili la umor, şi despre cei insensibili spunem că n-au simţul umorului. Atunci, putem la fel de bine să spunem despre actorul care nu-i sensibil la esenţialul din viaţă, că nu are o parte importantă a ceea ce se cheamă talent: puterea de selecţie. Dar să ne înţelegem. Eu nu am spus că am această calitate. Eu pot să discut despre ceapă fără să fiu ceapă...
— Exemplul dumneavoastră — mă refer la rolul lui Maftei, nu la ceapă — era foarte bun. Dar chiar dumneavoastră aţi avut parte, în acelaşi film, de un personaj foarte viu, foarte adevărat...
— Duma... Şi cred că nu e aşa cum I-au vazut unii: un tip liniar, pozitiv din cap până-n picioare. Duma are foarte multe tribulaţii. Şi exact asta-i dă viaţă, îl face să fie un om real, nu un personaj pe hârtie. Şi nu nişte tribulaţii fortuite, ci născute din însăşi starea conflictuală în care se află. Pentru că, pe plan filozofic, el ştie exact care-i adevărul, iar pe plan uman trăieşte acea mare admiraţie pentru Pavel Stoian, admiraţie care-I face să se îndoiască, o vreme, de adevărul lui, de puterea lui de discernământ. Duma traieşte foarte viu, foarte omeneşte această stare conflictuală... Foarte frumos personaj, şi frumos exact pentru că e adevărat; l-am întâlnit şi în viaţă şi ar fi minunat să-l întâlnim cât mai des... Ştii, că aşa cum spectatorii au dorinţa de a semăna cu eroii unui film, şi eu ca actor mă trezesc uneori în situaţia de a dori să semăn cu personajul căruia îi dau viaţă. Şi Duma a fost pentru mine un asemenea personaj... Ce legătură mai strânsă, mai directă mi-aş putea dori între viaţă şi film?
lon Besoiu a tăcut îndelung. Părea cu desăvârşire absent. Dar cred că nu se dusese foarte departe. Era, pesemne, într-o scenă din filmul Puterea şi Adevărul.
