Am debutat în
Vultur 101. Era prin 1956. În dorinţa de a ne introduce cât mai deplin în „pielea personajelor”, regizorul ne dăduse dispoziţiuni drastice să umblăm costumaţi tot timpul. Aşa se face că într-o zi de noiembrie, îmbrăcat în uniformă de ofiţer de aviaţie, stăteam în faţa hotelului din Bacău într-o atitudine degajată. Vestonul nu era încheiat regulamentar, chipiul era dat pe ceafă, îmi înfipsesem o mână adânc în buzunarul pantalonilor, în vreme ce în cealaltă ţineam flegmatic o ţigară. Deodată, în faţa hotelului, s-a oprit o maşină. Un general de aviaţie, sever, într-o ţinută impecabilă, a coborât pe trotuar. A dat cu ochii de mine şi, din indiferent cum era, deodată s-a făcut negru la faţă. Eu l-am salutat. Pesemne nici salutul meu nu corespundea întru totul regulamentelor, pentru că generalul m-a măsurat cu o privlre glacială din cap până în picioare, de vreo trei ori, apoi s-a apropiat de mine.
— Numele şi unitatea, a întrebat el cu o voce care nu prevestea nimic bun.
— Ion Besoiu.
Vultur 101. Generalul m-a privit pieziş. Dumneata eşti actor?
— Da.
— Eu m-am liniştit, a răsuflat el uşurat şi întorcându-mi spatele a intrat în hotel. Seara s-a întâmplat să ne vadă dansând la hotel. Priveliştea l-a impresionat atât de tare, încât a doua zi dimineaţa a luat toate măsurile omeneşti cu putinţă să nu mai purtăm uniforme în afara orelor de fiImare, spre disperarea regizorului care îşi vedea astfel compromisă metoda de a-i introducece actori în diferite „piei” străine lor.
Dar filmul care mi-a prilejuit cele mai tari emoţii rămâne până în prezent
Cartierul veseliei unde interpretez rolul ziaristului profesionist asasinat de legionari. Filmările se apropiau de sfârşit. Într-o zi, trecând pe stradă, m-am întâInit cu un cunoscut. Când a dat cu ochii de mine s-a speriat. M-a privit îndelung, a clătinat din cap, apoi m-a privit iar.
— Vasăzică trăieşti? a exclamat el.
A fost rândul meu să rămân stupefiat. Cunoscutul mi-a explicat că în urmă cu două zile, în vreme ce trecea pe Calea Moşilor, mi-a văzut, în vitrina unui magazin de pompe funebre, fotografia lipită pe o cruce masivă de piatră.
Am luat numaidecât adresa magazinului, m-am aruncat într-un taxi şi am dat fuga pe Calea Moşilor să văd cu ochii mei. Într-adevăr, la adresa indicată, într-o vitrină, trona o cruce de piatră cu fotografia mea. Am recunoscut crucea pe care o comandase echipa de filmare pentru secvenţa cimitirului. Am intrat în magazin, m-am dus la responsabil şi i-am şoptit:
— Scoate dom’le porcăria aia din vitrină.
Responsabilul, un tip blajin, nevinovat, m-a cercetat mai cu atenţie, m-a recunoscut, s-a refugiat după tejghea. Vreme de câteva clipe ne-am privit în ochi, după care el bâIbâindu-se şi eu scrâşnind din dinţi am lămurit lucrurile.
Bietul om habar n-avea cine şi pentru ce îi comandase crucea. Era convins că ea fusese destinată unui mort autentic.
În mod paradoxal,
Şah la rege, un film poliţist în care jucam rolul unui anchetator, nu mi-a oferit niciun fel de surprize.
În
Camera albă? Ce i se mai poate întâmpla unui astfel de om?
