​Într-un timp al „întunecărilor” cezarpetresciene

     Cronica personajului secundar
    Pregeneric: o lupă sub care tremură blazonul unui destin ce se supune unei autoanalize tragice, într-un timp al „întu­necărilor” cezarpetresciene. În vis, aie­vea? Un virtuoz glissando ne transportă în gama ipoteticului, a parabolei care re­combina halucinant datele realității în căutarea conexiunilor, a sensurilor, adevărului. Planurile alunecă continuu. Un univers vulnerabil, dilatat obsesiv: de­reglarea fiziologicului se îngemănează cu dereglarea psihologicului. Cine sunt pen­sionarii „onorabilei” clinici? Bolnavi cu numere înscrise în palmă, scormoniți de privirea sadică a radiologului, minați de colo-colo de ordinele șuierate ale perver­sei patroane? Sau clienți eleganți ai „clu­bului”, în fracuri, cu mănuși glace și mo­nocluri, animați de anunțurile mecanice ale crupierului, macerați de tensiunea „poturilor” fabuloase? Într-o ordine în­toarsă, spectatori și actori într-un teatru al deșertăciunilor, aplaudându-se în final, reciproc. O societate bolnavă, de jucători și jucați, sub spectrul marilor trișori: Na­poleon, Cezar, Baudelaire! Antimodele ce proliferează tragicomic. În piața unei sta­țiuni „balneare”, o siluetă înaltă, ciolă­noasă, înarmată cu o umbrelă-baston. Un balon o caschetă cu baierele flutu­rând, într-o asimetrie de un comic dure­ros. Neputincios prizonier, personajul se apără cu furie, de hârjoana batjocoritoare a unui cerc de copii... Mișcările dezordo­nate, aruncate alandala seamănă cu cele ale unei dezafectate sperietori. Sunete de alămuri și tobe irump în liniștea prome­nadei. Se aud ecourile imperative ale unui marș. „Nebunul” își îndreaptă spinarea, ia poziția „de drepți” și „primește de­filarea”. Privirea i se încarcă de importa­nța momentului. Beția puterii se insta­lează în ochi, în mișcarea voluntară a bărbiei, în frenezia interioară înghețată într-un salut mut. Din victimă, personajul devine halucinant învingător. Glissando! O nouă ipostază. Înfășurat în cearceaful alb, asemeni unei toge senatoriale, cu nelipsita-i caschetă, falsul cezar își trăiește cu voluptate, în aburii „băii de însănăto­șire” momentul exercitării „puterii". Or­dine scurte, rânjet lupesc, ochi mijiți vi­clean a răutate. Cabotinaj de două pa­rale. Violență aberantă ce se abate pe ca­pul primei victime: proprietarul localului. (Tipar cunoscut, de tristă amintire pentru o Europă însângerată de demența hitleristă). Prezența apreciatului actor Mitică Popescu în acest mic rol secundar poate surprinde. Ce distanță între înțeleptul, hâtrul Năiță Lucean, construit sub bagheta aceluiași Mircea Daneliuc în Vânătoarea de vulpi și personajul încredințat în Glis­sando! Un rol, practic fără replică, de nu­mai câteva minute, care capătă impor­tanța și consistența intervenției unei viori de primconcert maistru în această or­chestrare. Un rol construit pe imagine și pe imaginația actorului, pe imensele sale posibilități de transfigurare, cu cultură și intuiție artistică. Redescoperim un Mitică Popescu, maestru al nuanțării mimice, care găsește drumul direct, fără „efecte” suplimentare, al descrierii psihologice exacte: un glissando al condiției umane atinse de maladia „puterii” criminale. De la umilit la cel ce umilește, de la victima râsului inofensiv at copiilor la rânjetul sa­tisfăcut al torționarului: un drum compli­cat pe care talentul lui Mitică Popescu îl redă cu o uimitoare forță. Alunecarea în coșmarul individual și colectiv, o expe­riență dramatică a civilizației veacului nostru, în anii sumbrii ai deceniului patru!