Cronica personajului secundar
Pregeneric: o lupă sub care tremură blazonul unui destin ce se supune unei autoanalize tragice, într-un timp al „întunecărilor” cezarpetresciene. În vis, aievea? Un virtuoz glissando ne transportă în gama ipoteticului, a parabolei care recombina halucinant datele realității în căutarea conexiunilor, a sensurilor, adevărului. Planurile alunecă continuu. Un univers vulnerabil, dilatat obsesiv: dereglarea fiziologicului se îngemănează cu dereglarea psihologicului. Cine sunt pensionarii „onorabilei” clinici? Bolnavi cu numere înscrise în palmă, scormoniți de privirea sadică a radiologului, minați de colo-colo de ordinele șuierate ale perversei patroane? Sau clienți eleganți ai „clubului”, în fracuri, cu mănuși glace și monocluri, animați de anunțurile mecanice ale crupierului, macerați de tensiunea „poturilor” fabuloase? Într-o ordine întoarsă, spectatori și actori într-un teatru al deșertăciunilor, aplaudându-se în final, reciproc. O societate bolnavă, de jucători și jucați, sub spectrul marilor trișori: Napoleon, Cezar, Baudelaire! Antimodele ce proliferează tragicomic. În piața unei stațiuni „balneare”, o siluetă înaltă, ciolănoasă, înarmată cu o umbrelă-baston. Un balon o caschetă cu baierele fluturând, într-o asimetrie de un comic dureros. Neputincios prizonier, personajul se apără cu furie, de hârjoana batjocoritoare a unui cerc de copii... Mișcările dezordonate, aruncate alandala seamănă cu cele ale unei dezafectate sperietori. Sunete de alămuri și tobe irump în liniștea promenadei. Se aud ecourile imperative ale unui marș. „Nebunul” își îndreaptă spinarea, ia poziția „de drepți” și „primește defilarea”. Privirea i se încarcă de importanța momentului. Beția puterii se instalează în ochi, în mișcarea voluntară a bărbiei, în frenezia interioară înghețată într-un salut mut. Din victimă, personajul devine halucinant învingător. Glissando! O nouă ipostază. Înfășurat în cearceaful alb, asemeni unei toge senatoriale, cu nelipsita-i caschetă, falsul cezar își trăiește cu voluptate, în aburii „băii de însănătoșire” momentul exercitării „puterii". Ordine scurte, rânjet lupesc, ochi mijiți viclean a răutate. Cabotinaj de două parale. Violență aberantă ce se abate pe capul primei victime: proprietarul localului. (Tipar cunoscut, de tristă amintire pentru o Europă însângerată de demența hitleristă). Prezența apreciatului actor
Mitică Popescu în acest mic rol secundar poate surprinde. Ce distanță între înțeleptul, hâtrul Năiță Lucean, construit sub bagheta aceluiași
Mircea Daneliuc în
Vânătoarea de vulpi și personajul încredințat în
Glissando! Un rol, practic fără replică, de numai câteva minute, care capătă importanța și consistența intervenției unei viori de primconcert maistru în această orchestrare. Un rol construit pe imagine și pe imaginația actorului, pe imensele sale posibilități de transfigurare, cu cultură și intuiție artistică. Redescoperim un Mitică Popescu, maestru al nuanțării mimice, care găsește drumul direct, fără „efecte” suplimentare, al descrierii psihologice exacte: un glissando al condiției umane atinse de maladia „puterii” criminale. De la umilit la cel ce umilește, de la victima râsului inofensiv at copiilor la rânjetul satisfăcut al torționarului: un drum complicat pe care talentul lui Mitică Popescu îl redă cu o uimitoare forță. Alunecarea în coșmarul individual și colectiv, o experiență dramatică a civilizației veacului nostru, în anii sumbrii ai deceniului patru!