REVISTĂ ONLINE EDITATĂ DE UNIUNEA CINEAȘTILOR DIN ROMÂNIA

Premiul pentru publicistica 2015 al Asociatiei Criticilor de Film



Într-un Dublu extaz – Să dai foc la pușcărie și la casa de nebuni


     Dacă o mamă descreierată angajează un killer pe post de dădacă, dincolo de tristețea consecințelor, afacerea rămâne o treabă de familie. Dacă un excentric prinde un râs de prin pădure și ține cu tot dinadinsul să-I instaleze acasă, în fotoliu, pe post de pisică torcătoare, vor avea de furcă împricinatul, vecinii și clinica cea mai apropiată. Există gesturi ale unei extreme, neliniștitoare - în plan uman - dezordini care, până la urmă, nu ating direct decât pe cei din preajmă. Când ecourile lor ajung în masă, ele devin scrânteală de fapt divers, curiozitate colorată. Totul se oprește însă aici. Mă tot plimb printre astfel de situații ale crucelii, doar-doar voi ajunge ceva mai departe, acolo unde aș putea pricepe pornirea năucă a cuiva care ne înhață cu arcanul pe stradă, cum se nimerește, și ne închide vreo două ore într-o casă de nebuni. Să vedem și noi cum este. Ba ne mai ia și banii. Cam așa m-am simțit zilele trecute în fața filmului Dublu extaz, film „scris și regizat” de lulian Mihu și „produs”, în greul lui, de Casa Solaris condusă de Dan Pița. Când scăpam de privirea goală, tembelă, a celor de pe ecran, îmi lăsam eu ochii în jos, jenată la gândul că aud și văd o revărsare de inepții altoite cu murdării, avându-i alături pe Radu Beligan, Gheorghe Dinică, Margareta Pogonat, Geo Saizescu, pe colegele mele Cristina Corciovescu și Aura Puran. Într-o viață de critic am asistat la multe eșecuri, inclusiv ale unor mari cineaști. De pe urma unora mi-am revenit încet-încet, ca după o catastrofă. Acum nu apuc să mă desprind din silă și mă trezesc înecată în rușine. Rușinea de a asista, neputincioasă, la jalea unei cinematografii lăsate de izbeliște, aruncată de unii în inconsistența sistemului falimentar al perestroikievistelor „Case de film”, interzisă minții unor manageri profesioniști; a unei cinematografii alimentate - atât cât este - „de stat”, dar și care, prin unii dintre reprezentanții ei, își bate joc de spectatori aruncând fonduri pentru un Dublu extaz. Să fim înțeleși: lulian Mihu a fost un cineast stimabil și un profesor îndrăgit. A fost. Astăzi omul are nevoie de o susținere omenească, blândă și înțelegătoare. Unui fotbalist care nu mai nimerește balonul pe teren nu-i legi o minge de picior pentru a-i da iluzia că mai poate trage. Știu că Dan Pița își iubește fostul profesor. Cinste lui. Dar nu pe banii cinematografiei naționale. Când riscă, un Marin Karmitz o face pe buzunarul său. În Flăcăul cu o singură bretea Mihu bătea bine de tot câmpii. Ne-am luat și atunci cu mâinile de cap, dar am crezut că acesta va fi „experimentul-ultim” la care ne va supune. El a dat-o însă înainte cu făcătura în laborator. Imaginea savantului-trăsnit, ieșind cu părul vâlvoi din lumea eprubetelor sale, a fost întotdeauna înduioșătoare. Cineastul nu beneficiază de același regim. Dacă nu mai știe ce să facă cu aparatul, cu actorii, cu vorbele, dacă a izbutit să anuleze un mare operator, de negăsit în acest film, trebuie să alergăm după ajutor. Întors la timp din drum, lulian Mihu nu ar fi ajuns astăzi să insulte însăși memoria cinematografului: filmul mut. Jumătate din Dublu extaz este fabricat din secvențe tratate în stilul filmelor mute, alb-negru, cu inserturi ce urmăresc traseul unui dezertor dezechilibrat (suntem în actualitate) devenit un fel de serial-killer. Nimeni nu-i interzice unui regizor jocul folosirii primelor instrumente ale cinematografului. Cu o condiție însă: să nu le terfelească. Inserturile: „soldat bătut de soare”, „bătut de lună”, „bătut de bec”, pot fi, la o adică, o aiureală, dar să dublezi incoerența mișcării personajelor cu insanitățile caligrafiate echivalează cu o palmă dată celui din sală. Dacă în „muțenie” și „alb-negru” - ele se lăbărțează pe ecran, m-am întrebat cum va fi trecerea la „Color”, în celălalt pachet de secvențe ce-și dispută, alternativ, povestea? De aceste fragmente are parte tot un „eliberat” cu privirea buimacă, neprimit la întoarcere nici de părinți, nici de nevastă și aciuat când într-un cabaret de mahala, când într-un soi de bordel la domiciliu. Vom asista aici la acuplări în colectiv, pe fundalul unor ireproductibile îndemnuri și sub ochii unui bătrân paralizat care liorpăie o ciorbă de burtă (căutați semnificația dacă nu aveți ce face!). Când privitorul nu este amărâtul pomenit, este bun și un copil, înlocuit și acesta, la nevoie cu doi câini. S-ar zice că lulian Mihu nu iartă nimic. Mare este voyeurismul cineastului român eliberat din chingile tiraniei; aceasta este cea mai dragă dintre libertățile sale atât de greu cucerite. Din respect pentru unii tineri actori profesioniști sau amatori amăgiți, pentru foste „Miss” dedate acum la deșucheli tâmpe, nu pomenesc nici un nume. Nu voi uita multă vreme chipurile membrilor juriului „Provictoria”, când ne-am ridicat de pe scaune; parcă am fi fost martorii unui viol. Mă gândesc din nou, cu mâhnire, la Dan Pița, producătorul. Parafrazându-l pe Churchill, el „A avut de ales între dezonoare și eșec”. A ales dezonoarea și va avea eșecul.

 
(Adevărul, 13 septembrie 1997)


Galerie Foto

Cuvinte cheie: cronica de film, dublu extaz, iulian mihu, magda mihailescu

Opinii: