Am scris, cândva, despre Dorel Vişan că ar fi precum…Marcello Mastroianni, un chip ca o coală albă de hârtie pe care se poate imprima tot ceea ce înseamnă sentiment uman. Mi-a spus că i-a plăcut comparaţia, de aceea o reiau acum, nu pentru că actorul nu ne poate stârni şi numeroase altele, ci pentru că, în anii care au trecut, în tezaurul acestor trăiri s-au tot adăugat nuanţe, stări, asumări de noi şi derutante biografii.
Despre Dorel Vişan nu se poate spune “este ideal în roluri de…” şi aici putem aşeza orice vlăstar al oricărei tipologii dorim. Nici nu trage rolurile spre el, cum se zice, nici nu aleargă către ele. Pur şi simplu le ia în stăpânire şi, din acel moment, devine interpretul ideal al acelui personaj. Greu, dacă nu imposibil, să ne imaginăm un altul dându-i târcoale. Aşa se şi explică, bănuiesc, imensa galerie a eroilor interpretaţi. Este, cred, actorul român cu cele mai multe identităţi. A fost popă, primar, maior, miliţian, senator, director, prefect, miner, ţăran moromeţian, călău, a fost Petru Groza şi Ion Creangă. Dar ce nu a fost… Poate vom afla şi cum de duce în spate atâtea vieţi.
Imagine: Dan Ţuculescu
