Deși urmat de aplauzele deloc convenționale ale spectatorilor la Festivalui cinematografic de la Costinești, filmul de debut al regizorulul
Jon Gostin ―
Înnebunesc și-mi pare rău n-a impresionat juriul, care nu i-a acordat nici măcar o diplomă. Nu susțin ideea încurajării cu orice preț a debutanților, dar în cazul lui Gostin trebuia remarcată măcar voința cineastului de a ieși cinstit din tiparele cinematografului socialist pentru a impune o felie de viață post-decembristă, epurată de machiajul edulcorant al convențiilor duliste. În ciuda unor teribilisme (datorate probabil influențelor mai puțin asimilate ale școlii poloneze) sau a unor ezitări în selecția materialului epic propus (având la origine proze de Alexandru Papilian și
Fănuș Neagu) cineastul impune o viziune personală, exprimată cu originalitate, care rupe net cu avatarurile complezenței și concesiilor. O imposibilă poveste de iubire în cadrul originalei și cenușiei epoci de azi capătă dimensiuni generalizatoare prin forța de sugestie a surprinderii aspectelor benigne ale cotidianului.
Așadar, o fabrică în prag de faliment, tinere muncitoare cu necazurile și visele lor, un lider sindical oneros și imoral, prostituție, mizerie, șomaj, cascadori, securiști, pegră. Pe acest fundal se decupează trei destine antrenate în încercarea iluzorie de evadare din minciună, în lupta inegală cu răul interior. Mariana caută cu disperare dragostea, Nelu găsește refugiul în mistificare, iar Gelu, îndrăgostit de Mariana, se auto-iluzionează cu falsa libertate de care se bucură. Lipsa de comunicare este evidentă, iar absența înțelegerii este de factură tragică fiindcă nu aparține doar individului, ci unei întregi societăți, încă bolnave. Privind sarcastic propria existență minată de lipsa de orizont, Mariana are totuși o șansă; Nelu, cu biografia sa „americană” va sfârși tragic și inconștient față de propria-i vină; singur, „cineastul amator”, tot încadrând bucata de realitate într-o posibilă secvență a filmului său, va izbucni și va izbuti în excelentul final să afirme singurul adevăr posibil, într-o lume cenușie, fără speranță, în care, cum afirma un mare scriitor „și frumusețea este urâtă”. Este aceasta realitatea zilelor noastre? Numai cei orbi pot afirma contrariul. Gostin articulează inteligent evenimentele, fără a le marca spectaculos, subliniind cu autentică intuiție analitică trăiri, sentimente, reacții. Replicile sunt definitorii (deși uneori rostite patetic, devin mai puțin convingătoare), personajele secundare au aplomb, umorul nu lipsește, iar firava sugestie polițistă este la timp abandonată pentru a nu atenta la unitatea stilistică a filmului.
Înnebunesc și-mi pare rău este filmul demolării unor convenții cu care ne obișnuiseră filmele comandate ale „epocii de aur”. Atmosfera, mentalitățile, trăirile personajelor apar pe ecran fără doza de corecție estetizantă care a falsificat, cu excepțiile cunoscute, din plin, orice abordare a prezentului.
Dintre interpreți se detașează contribuția la reușita fllmului a doi tineri actori, Oana Ștefănescu și
Bogdan Uritescu, aflați la al doilea titlu al filmografiei lor. Personajul Marianei capată în debusolarea existențială o nuanță tragică, amară, exprimată cu detașare și ironie de Oana Ștefănescu. La rândul său, Bogdan Uritescu, aducând un involuntar, poate, omagiu, regretatului Z. Czybulsky, construiește cu temperament rolul de Pygmalion modern ― cineastul amator ― cu accentuatul moment final, de ieșire din contingentul unei societăți anulate de perpetuarea vinovată a falsității falimentare.
Debutul lui Jon Gostin afirmă un cineast complet, care știe nu numai ce vrea să spună, dar și cum sa o facă. Exorcizarea minciunii și alienării din final este o soluție propusă de un artist matur, pe deplin stăpân pe uneltele limbajului său, caruia îi dorim o evoluție firească în arta aleasă mijloc de comunicare cu semenii.
