Cine să ne mai înţeleagă şi pe noi, cronicarii? Când la casă nu vezi picior de spectator, când filmul rulează cu săli aproape goale, zicem: „de altfel, şi publicul sancţionează această recentă producţie”...etc. ...etc. Când la casă e omor, când coada încurcă circulaţia pe trotuarul dintre Scala şi Lacto Dorna (actualmente „Anaïs”, confecţii de lux) zicem „da, dar...”. Da, dar există public şi public, da, dar succesul de public nu înseamnă implicit şi valoare artistică, da, dar e vorba de marea sete de comedie a unui public care nu prea are din ce alege, într-un peisaj cinematografic cam pustiu etc. etc.
În ceea ce mă priveşte, recunosc că, la o adică, pusă să aleg între extreme, între un film artificial şi snob, plutind trufaş într-un gol de gând, pe cât de gol pe atât de plin de pretenţii, aşadar între un imens căscat şi un film înscris pe orbita aşa-numitului „populism comercial”, de pildă o comedioară fără pretenţii, dar presărată de hohotele de râs ale spectatorilor (chiar dacă nu şi ale cronicarului) — aş alege a doua variantă. E şi mai sănătoasă şi mai rentabilă.
Ideea rentabilităţii a ghidat, probabil, şi această
Căsătorie cu repetiţie, o continuare, cum citeşti pe afiş, „a comediei de succes
Buletin de Bucureşti”. Rapelul la prima serie îl face şi pregenericul (prezentând pe ecran cu ramă „de epocă”, imagini din filmul anterior, alb/negru, în ritm accelerat, mimând comedia mută), încheiat cu insertul: „Cei doi s-au despărţit atunci pentru că aşa au vrut autorii. Dar acum...”.
Acum, aceiaşi autori —
Virgil Calotescu – regia,
Francisc Munteanu – scenariul, vor ca „cei doi” să nu se mai despartă. Drept care cei doi, fosta studentă la agronomie gata să-şi cumpere un soţ cu buletin de Bucureşti, ca să nu plece la post, şi fostul şofer de taxi — handbalist-veterinar, dispus „să se vândă”, cei doi, foşti căsătoriţi, actualmente divortaţi, se reîntâlnesc din întâmplare nu departe de Bucureşti, la Bolintin, la locul de muncă, C.A.P.-ul „Biruinţa”, sunt cazaţi din întâmplare în aceeaşi casă, în două camere legate direct printr-o uşă, şi întemeiază nu din întâmplare, o familie-model, imortalizată cu un aparat Nikon într-o fotografie din epilog: mama, tata şi trei copii în balconul unei case arătoase, din mijlocul (avantajele buletinului de Bolintin) unei gospodării prospere...
Comicul de situaţie e dublat de buna-dispoziţie pe care o iradiază o echipă de interpreţi cu succes de public garantat. În rolul unui tată bonom, croşetând dantelă, îl revezi, cu strângere de inimă, pe atât de iubitul
Octavian Cotescu. Din rolul schematic al unchiului Mitică,
Mitică Popescu face un personaj savuros: un „pensionar intelectual” cu o încetineală a adecvării la real, căptuşită cu o prestanţă funcţionând în gol, cu o rigiditate „filozofică”, de un haz nebun. Descărcând în această serie a doua acumulările rămase din prima serie:
Mircea Diaconu,
Catrinel Dumitrescu,
Draga Olteanu. Cu autoironie, Mariana Cercel în rolul unei primăriţe vigilente prin natura meseriei;
Rodica Mandache se consumă fără rezerve în rolul unei femeiuşti încălzindu-se cu nevinovăţie la focul bârfei săteşti,
Radu Gheorghe — un compozitor descins din lumea notelor în lumea cartofilor — decorează cu simpla prezenţă un personaj de un pitoresc gratuit, apărând cu chitara printre vacile Holstein şi cântând, ca la estradă, dar nu ca Luigi Ionescu, „Unde eşti, draga mea din Bucureşti...!”. Moment în care începe să cânte şi veterinarul lui Mircea Diaconu şi în care nu s-ar fi mirat nimeni dacă ar fi apărut şiruri-şiruri balerinele de la „Tănase”. N-au apărut. Nici vacile Holstein n-au fost suficient exploatate cinematografic în această secvenţă.
Pe scurt: o poveste evident subţirică dramaturgic, lăsând senzaţia de a fi fost lucrată repede şi cuminte, din păcate uneori cu scurtcircuite de gust, cu un ton îngroşat-revuistic (ex.: secvenţa-scheci cu prezentarea zestrei). O comedioară dotată cu certe zone de agrement; v. interpreţii, v. un Bucureşti filmat — Valentin Ducaru — la nivelul reclamei turistice internaţionale, v. un ritm vioi, v. o muzică revărsându-se fără odihnă din cornul abundenţei.
Se ştie cât de greu e — din mai multe puncte de vedere — să faci comedie cinematografică de actualitate. Se ştie: o sală plină şi un hohot de râs înseamnă — orice s-ar spune şi orice am spune — o izbândă. La
Căsătorie cu repetiţie se caută un bilet în plus şi se râde. Ceea ce nu înseamnă să uiţi să-i faci un reproş esenţial acestei comedii de succes: inconsistenţa observaţiei sociale, viziunea aeriano-edulcorată, comicul de calibru redus şi săgeţile de cauciuc, alunecând la suprafaţa lumii, neţintind adevărul vieţii, ci un ambalaj cât mai decorativ şi mai uşor la cântar.
După cum se vede, în producţia cinematografică, spre deosebire de matematică, nu e prea uşor de stabilit o linie de demarcaţie între „condiţiile necesare” şi „condiţiile suficiente”...
