Imposibila iubire

     După Zidul, debut mal mult decât pro­miţător (întâmplat, ce-i drept, în compania operatorului Iosif Demian. care, la rându-i, debutase acompaniindu-i pe Mircea Veroiu şi Dan Pita în Nunta de piatră). regi­zorul Constantin Vaeni a traversat o pe­rioadă în care succesul, chiar dacă nu l-a ocolit cu totul, nici nu l-a răsfăţat din cale-afară: Buzduganul cu trei peceţi pornea de la un scenariu construit exclusiv pe replică, Vacanţă tragică, cu toată prospeţimea unor secvenţe — reuşea ciudata performanţă de-a aduce „figurile” scrisului sadovenian la numitorul comun al unor simple manierisme. Iar Ancheta cădea în conventional şi uscăciune tocmai prin excesiva (de fapt: falsa) rigoare a demonstraţiei... Cât despre cele două filme de montaj ale lui Constantin Vaeni: Teatrul cel Mare şi Campionii, ele nu intră în discuţia de astăzi.  A venit, însă, momentul întâlnirii cu proza lui Marin Preda: moment aşteptat de cineast ca prilej al unei posibile resurec­ţii din letargia în care, mai totdeauna — şi, uneori, în ciuda unui activism manifest în gestică şi vorbă — te aruncă incertitu­dinea reuşitelor parţiale... Sorţii nu-i pă­reau defavorabili lul Constantin Vaeni — raporturile dintre Marin Preda şi a şaptea artă fiind amicale, dar neconcludente: ori­cât de bine făcut, Desfăşurarea rămâne — tocmai prin calităţile sale — un film aparţinător perioadei de-nceput a cinema­tografiei noastre socialiste. Iar celelalte două (Porţile albastre ale oraşului şi Marele singuratic) nu sporesc în vreun fel zestrea acestor raporturi. Personal, mă aşez printre cei ce-l socot pe Marin Preda drept „autorul unei singure cărţi" : „Moromeţii” (I, 1955). Întemeindu-se pe argumentul valorii, un asemenea tip de judecată nu exclude interesul pentru (celel)alte cărţi ale prozatorului — şi, de­sigur, nici putinţa de a le analiza... Apărut în 1968, „Intrusul” poate fi citit la cel puţin trei nivele — primul dintre acestea fiind cel biografic: după cum se ştie, romanul „transcrie" „...confesiunea electricianului Călin Surupăceanu, care-şi evocă într-o manieră discontinuă principalele momente ale vieţii până la un punct care marchează închiderea unui ciclu existenţial”. Un al dollea nivel de lectură răsfrânge faptul că — printr-o veritabilă infrastructură de în­tâmplări şi evenimente incrustate în bio­grafia personajelor — scriitorul întreprinde radiografia unei epoci revolute (din acest punct de vedere, apropierea romanului — nu şi a filmului, după cum vom vedea — de Omul de marmură al lui Andrzej Wajda, fiind perfect îndreptăţită... În sfârşit, la un al treilea nivel de lectură depistăm atitudinea polemică a scriitorului, „Intrusul” vizând, din acest punct de vedere, „..falsa literatură consacrată con­structorilor de pe şantierele industriale, fiecare eveniment fiind privit într-o pers­pectivă exact contrarie viziunii tradiţionale convenţionale”.
     Pentru cel ce intră în sală fără a cu­noaşte „Intrusul”, filmul lui Constantin Vaeni oferă un spectacol cinematografic cu mul­tiple valenţe — decurgând, mai toate, din explorarea bogatului filon biografic al cărţii. Faptele vieţii lui Călin Surupăceanu aşa cum şi-o povesteşte el: aparatul de filmat substituindu-se cu dezinvoltură „vocii” eroului — sunt puse coerent şi ex­presiv în pagină, cu folosirea unui limbaj cinematografic ce dovedeşte buna stăpânire a mijloacelor „tradiţionale” de expresie. Că regizorul se mişcă, sigur de sine, în acest registru — şi nu în altul — o dovedeşte şi faptul că timidele „îndrăzneli de lim­baj”, pe care şi le permite Constantin Vaeni (precum repetatele treceri de la .”alb-negru” la „color” şi retur) nu fac decât să dilueze substanţa filmului — fără profit real în planul expresiei.
     Important atu al filmului, distribuţia in­clude actori de formaţie şi din generaţii diferlte, dar integraţi unei viziuni regizo­rale care urmăreşte în primul rând calita­tea impecabilă a prestaţiei: Şerban Ione­scu (Intr-un rol care-1 egalează ca prestanţă, dificultate şi întindere, pe cel din Blestemul pământului, blestemul iubirii), regretatul Amza Pellea (la ultimul său rol important), Valentin Teodosiu (cu verva de joc a unui mare actor), Irina Petrescu, veritabile „capete de afiş”, dar şi Tora Vasilescu, Remus Mărgi­neanu, Valeria Sitaru, Gheorghe Cozo­rici sau Magda Catone, compun o tipologle diversă şi distinct conturată: ale cărei „efecte” — atent calculate — dau iluzia vieţii în neîntrecuta ei diversitate.
     Imaginea, semnată de Anghel Deca, ur­mează cu fidelitate intenţiile regizorului; ca şi muzica excelentei compozitoare de film Cornelia Tăutu, ca şi decorurile lui Nicolae Şchiopu sau costumele create de Andreea Hasnaş.
     Spectatorul care vede, însă, după ce a citit „Intrusul” îşi dă imediat seama că demersul lui Constantin Vaeni (în dubla sa calitate de scenarist şi regizor) se opreşte la primul nivel de lectură a romanului — celelalte două nivele fiind atinse când şi când, şi numai prin forţa lucruritor... Din acest punct de vedere, se poate afirma că realitatea romanului rămâne reprezentată în film — fără a deveni şi reprezentativă.