REVISTĂ ONLINE EDITATĂ DE UNIUNEA CINEAȘTILOR DIN ROMÂNIA

Premiul pentru publicistica 2015 al Asociatiei Criticilor de Film



Imposibila întoarcere : “Cel ales” - cronica de film


                        
     O râmă strivită, între dezgust şi o inexplicabilă teamă, este metafora care deschide Cel ales şi, sub al cărei acoperiş, se vor aduna înţelesurile filmului. O existenţă călcată în picioare, a unui oarecare domn X. Ar putea fi şi a domnului Y, sau a oricărui altuia care, asemenea kafkianului domn K, a îndrăznit să creadă, bietul de el, că ar fi şi el un om, când nu era decât o insectă. Cristian Comeagă, scenarist, regizor şi producător, cineast aflat la o oarecare distanţă de fierberile din cinematograful nostru, încrezător în drumul său propriu (vezi şi multele premii acumulate în scurt timp), a ales, cred, formula narativă cea mai adecvată expunerii unei vieţi zdrobite, recompuse din cioburi, din ceea ce memoria mai poate îndura. Filmul prinde corp din fărâme, din flash- backuri ce se cheamă unele pe altele sau răsar în voia lor. O tânără salvată în ultimul moment de la viol (Laura Cosoi) îl trimite pe protagonist în plină amintire a ororilor trăite pe vremea când activa în Legiunea străină. Cele mai obsedante imagini ale domnului X, plecat să-şi regăsească ţara, părăsită cu mulţi ani în urmă, sunt cele ale despărţirii de adolescenţă, ultimele zile ale liceului, cu sărbătoarea bacului şi tot ce este legat de ea: mărturisiri sentimentale nerostite pe de-a întregul la vremea lor, glume băieţeşti, un ultim fum de ţigară în toaleta şcolii, acolo unde toţi absolvenţii sunt în cămăşi albe, doar El – în costum închis, cu cravată, pentru că, pare a vrea să ne spună autorul, acesta este cel ales. Atunci i s-a hotărât destinul. De altfel, când specialistul în racolări declanşează operaţiunea de atragere-cumpărare îl anunţă fără ocolişuri: „Astăzi te-am ales pe tine”. Nu era prea greu unui profesionist să momească  un tânăr, în anii 80, cu mirajul Occidentului. Mai ales când cel ochit avea şi câte o tinichea agăţată, în cazul respectiv o nevinovată joacă de-a răzbunarea: o pereche de mustăţi, altoite pe portretul oficial al lui Ceauşescu. Deşi drumul întoarcerii, în compania fetei norocoase şi, din câte se pare, cu chef de viaţă, este întretăiat de tot felul de întâmplări, în primul rând descotorosirea de cele două cadavre ale agresorilor tinerei, apoi adăstarea la un hotel modest (în al cărui restaurant invitaţii petrec în cunoscutul stil autohton), momentele cruciale, cele ale alegerii, nu-i dau pace. Dacă nu avea stofă de spion, cum i-a spus verde în faţă domnul Escu, („pari o pocnitoare  cu efect  întârziat”), de ce s-o fi oprit asupra lui, ba îi mai şi mărturiseşte, „o să investim mult în tine”? Probabil pentru a-l aţâţa, ambiţiona. Ceea ce se pare că s-a şi petrecut, tânărul absolvent, maturul de mai târziu descurcându-se, atât cât se înţelege din revenirile şi săriturile peste timp, ca la carte. Filmul nu ne spune şi cu ce preţ, dincolo de aventura riscantă a trecerii Dunării, ajungerea în lagăr. Ulterioara instalare la Paris, în condiţiile unui locuitor dintr-un cartier de lux, mai mult o deducem din scurtul popas în vila unei rude din high life: „Nu ai nimic de făcut, doar să ajungi la unchiul tău”, fusese ordinul. Prin intermediul acestui din urmă personaj, în aparenţă minor, autorul fixează momentul crucial al povestirii, când aruncă obişnuitele haine ale  unei istorii despre securişti şi împrospătarea rândurilor, în favoarea unei pelerine cu falduri largi despre fatalitatea manipulării din umbra nu ştim cărei entităţi oculte. Unchiul sus pus nu este nici pe departe ceea ce credeam, „pe dracu, noi l-am înzestrat”, va arunca adevărul cinicul domn Escu care apare ca deux ex machina. Azi aici - mâine la Paris, ieri cu Securitatea, azi cu democraţia, suntem în UE etc.  Ieri l-a racolat pe domnul X, azi pe fiica acestuia, lanţul părând fără sfârşit. Ieri îl mustra pentru incapacitatea de a cuceri o frumoasă colegă de liceu, azi aflăm că, devenit om mare, s-a însurat cu ea, ba furnizează fostului îndrăgostit şi amănunte conjugale vulgare. Dacă nu ar exista reperele istorice, decembrie 1989, căderea zidului Berlinului, Revoluţia, nelipsitul Paris Match din epocă (coperta cu Gavroche român înfăşurat în drapel), ne-ar fi mai greu să ne situăm în timp. Omniprezenţa celui care leagă şi dezleagă destine după bunul său plac induce tentaţia unei ucronii. Peste timp şi istorie, am fi la cheremul altora. Nimic nu ne poate salva. Cristian Comeagă s-a lansat într-un joc pe muchie de cuţit care are de câştigat, uneori, din întorsăturile dramei şi, întotdeauna, din înfruntarea celor doi, să le spunem Victima şi Călăul. Beneficiind de aerul său juvenil care, din fericire nu l-a părăsit, Bogdan Stanoevici a trecut degajat prin cele trei vârste, tinereţe timpurie. maturitate, început de bătrâneţe, ceea ce nu este puţin. Cu atât mai mult cu cât l-a avut în faţă pe Nicodim Ungureanu, uns cu toate alifiile cinismului, când gros, când parşiv sugerat, un autentic Mefisto dâmboviţean, şi cu asta am spus totul.  
 

Cuvinte cheie: bogdan stanoevici, cel ales film, cristian comeaga, cronica de film cel ales, magda mihailescu, nicodim ungureanu

Opinii: