REVISTĂ ONLINE EDITATĂ DE UNIUNEA CINEAȘTILOR DIN ROMÂNIA

Premiul pentru publicistica 2015 al Asociatiei Criticilor de Film



Ieşirea din scenă a lui Ştefan Iordache


     Ieşirea din scenă a lui Ştefan Iordache s-a făcut cu distincţia aristocratică a personajului întruchipat de atâtea ori, un om al lui l'ancien régime cu morgă, cu o anumită savoire vivre, elegant în orice împrejurare, nuanţat, complex. Plecarea sa mi-a amintit de o butadă pătrunsă de spiritul englezesc, lordul spunîndu-i fiului său: "De trăit poţi să trăieşti cum vrei, dar de murit să mori ca un gentleman". Deşi în ultima parte a vieţii Ştefan Iordache a optat definitiv pentru prima dragoste, teatrul, el a fost şi un mare actor de cinema, unul dintre puţinii actori carismatici a căror simplă prezenţă în faţa camerei devine rol. Poate că nu întâmplător majoritatea rolurilor de film în care a fost distribuit au speculat o anumită fineţe aristocratică, un anumit spirit decadent, scrâşnit-senteţios la un actor ca Sergiu Nicolaescu, firesc la Ştefan Iordache. Răsfoind filmografia sa, această dimensiune a expresivităţii sale se evidenţiază în opţiunea regizorilor care-l distribuie cu tact în roluri care-i vin mînuşă, precum cel al finului aristocrat bizantin, Lai Cantacuzino, din Noiembrie, ultimul bal (1988) al lui Dan Piţa, după romanul lui Mihail Sadoveanu, „Locul unde nu s-a întâmplat nimic” sau în cel al dostoievskianului cartofor decavat, Ion Teodorescu, din Glissando (1982) al lui Mircea Daneliuc din vremurile sale bune, film realizat după nuvela lui Cezar Petrescu „Omul din vis” sau în rolul filozofului amar Victor Petrini din Cel mai iubit dintre pământeni (1993) al lui Şerban Marinescu după romanul omonim al lui Marin Preda sau al profesorului Fărâmă din Eu sunt Adam (1996) tot al lui Dan Piţa după nuvela lui Mircea Eliade, „Pe strada Mântuleasa”. Nu pot să nu remarc cât de mult i se potriveşte atmosfera viscontiană din Noiembrie, ultimul bal şi Glissando, în ultimul şi cu o pronunţată notă tarkovskiană şi plus o tentă suprarealist-kafkiană. Aş rămâne la aceste două filme întrucât ele creează un profil indelebil actorului şi pentru că sunt două reuşite cinematografice având ca numitor comun nostalgia după la belle époque. Noiembrie, ultimul bal a rulat în noiembrie 1989 doar trei zile în Craiova din cele şapte cuvenite, - eram liceean pe atunci şi nu am întârziat să-l văd - fiind rapid scos din cinematografe. Titlul suna premonitoriu, fatidic, ca un semn de despărţire, - al XIV-lea congres şi ultimul al P.C.R. avea loc între 20 şi 24 noiembrie -, iar replicile cu arcanele lor glisau nepotrivit. Pentru spectatorul de atunci, "locul unde nu s-a întâmplat nimic" era fără doar şi poate România pe care un spirit fin, aristocratic o contempla cu o melancolie vesperală şi cu un sacrasm pătrunzător, o privire venită din trecut, nu cel al eroismului butaforic confecţionat în laboratoarele propagandei, ci din alt trecut la care visam aşa cum alţii visează la viitor. Lai Cantacuzino (Ştefan Iordache) ţinea un discurs de la înălţimea unui spectator detaşat invitaţilor săi poftiţi la ospăţ, înfulecând hulpav din bucate, mozolind cu o lipsă de pudoare medievală hartanele. Niciun cuvânt nu atingea urechile lihniţilor, numai că o clipă unul dintre ei a părut că înţelege ceva, pentru ca replica sa să cadă magistral ca o pleaşcă: "Prinţule, mai ai puţină brânză?" Filmul relevă un manierist, regizorul, şi un manierat, actorul, influenţa exercitată de Visconti, în special cel din Il Gattopardo (Ghepardul, 1963), dar şi din Morte a Venezia (Moarte la Veneţia, 1971) nu poate să nu sară în ochi, mai ales în folosirea clarobscurului, a alternaţelor dintre lungile momente de tăcere şi limbaj, câteva cuvinte rămase în suspensie reverberând printr-un straniu efect de ecou. Ştefan Iordache reuşeşte să confere personajului său întreaga subtilitate sadoveniană, schimbându-i însă aerul hedonist-oblomovian în notă frivol-pygmalionescă într-un fel de scârbă princiară, într-un soi de sarcasm în faţa energumenilor, a corupţiei generalizate, a imbecilităţii neaoşe, a lipsei de orizont într-un climat provincial, izolaţionist, îmbâcsit de prejudecăţi, meschin. Actorul şi-a construit în datele personajului sadovenian nu o copie, ci propria viziune; Lai Cantacuzino vorbea spectatorului din 1989 ca un abil ventriloc cu vocea timbrată nobil a unui om din vechea boierie cu distanţă critică. Glissando rămâne pentru mine filmul cel mai dens, unde Daneliuc ţine în echilibru un edificiu fragil cu ajutorul acestui actor de excepţie. Provocarea constă în dificultatea de a acorda personajul sferei simbolice care lestează asupra evoluţiei fireşti a evenimentelor, personajul oscilând între realitate şi vis, mesmerizat de obsesia sa pentru femeia dintr-un tablou, expresie a unui trecut irecuperabil, inefabil, cel din la belle époque pe care demarajul brutal al regimurilor radicale, nazismul şi comunismul, îi relevă un plus de fascin. Iordache poseda fineţea necesară acoperirii mai multor registre de sensibilitate, de la poza sarcastic-reţinută la ironia necruţătoare, întotdeauna cu un anumit nonconformism care conferea un relief particular rolurilor sale, o violenţă reţinută, o senzualitate brutală recuperabilă în gestul estetizant. Actorul aducea din teatru o energie considerabilă capabilă să stabilească centrul de greutate al unei scene, energie pe care am văzut-o la lucru în „Titus Andronicus” pus în scenă de Silviu Purcărete la Teatrul Naţional din Craiova, actualmente Teatrul Naţional "Marin Sorescu". În film, mai mult decât în teatru, actorul este o parte - din ce în ce mai mică în cadrul industriei cinematografice - a unui angrenaj complex, iar formulele 3digitalizate aproape că-l scot din scenă. Ştefan Iordache a adus în film puterea de convingere a teatrului de cea mai bună calitate, fără teatralism, reuşind să confere adân­cime viziunii regizorale. Aceste filme fac parte din­tr-un cadru mai vast al restituirii unui trecut îngropat înainte de '89 sub gunoiul propagandei; Gabriela Ada­meşteanu cu „Dimineaţa pierdută” sau Breban cu „Bunavestire” încercau să recupereze nostalgic sunetul acelui timp de dinainte de catastrofa comunistă şi odată cu el un tipar mic-burghez sau unul chiar aristocratic total incompatibil cu eticismul găunos-apter al clasei muncitoare. Aşa cum sunt, aceste filme conectau la o altă lume invariabil decrepită, cu o dimensiune maladiv-estetizantă şi plaisirisme amendabile care erau de mii de ori mai atractive decât heirupista lecţie de morală proletară. Această zonă a filmografiei româneşti, repudiată pe nedrept pentru artificiile ei şi un pronunţat caracter estet, livresc, constituia un balon de oxigen, era capabilă să transmită sentimentul unui altceva, a unei alte istorii decât a celei contrafăcute penibil de inginerii de suflete. Ştefan Iordache este unul dintre actorii emblematici ai acestei abordări estetofile, metaforizante a unei realităţi care nu putea fi redată documentar, ci filtrată prin pânza de simboluri, aluziv, glisat. Într-un fel, imaginea pe care mi-am construit-o atunci despre l'ancien régime, me­reu prezentă prin figura exemplară a unui învins, datorează enorm acestui actor remarcabil care a ştiut să regăsească acel registru de sensibilitate afin acelei lumi. Fără a face câtuşi de puţin abstracţie de aportul regizoral, putem spune că actorul şi-a intrat atât de bine în rol încât acesta l-a absorbit întrucâtva în spaţiul ficţiunii. Chiar şi în filme indiscutabil mediocre cum este Omul zilei (1997) al lui Dan Piţa sau Ticăloşii (2006) al lui Şerban Marinescu, actorul aduce acele momente de calitate, memorabile şi ceva din acest tipar aristocratic, fie el articulat chiar şi pe un fond plebeu. M-aş fi bucurat să-l văd pe Ştefan Iordache distribuit în filmografia postdecembristă într-un rol pe măsura talentului său, iar dacă acest lucru nu s-a întâmplat, sunt atâtea altele care ni-l păstrează în nobilă amintire pe acest aristocrat al scenei. De teatru şi de film.

 
(România literară, nr. 38 / 2008)


Galerie Foto

Cuvinte cheie: angelo mitchievici, glissando, noiembrie ultimul bal, portret, stefan iordache

Opinii: