Haz de necaz

 
     Bănuiesc că un “Palme d'or” atârnă foarte greu pe umerii unui cineast. Toată lumea e cu ochii pe tine aşteptând să vadă ce vei face în continuare. Admiratorii o fac cu speranţă, dar şi cu pretenţia de a nu-i dezamăgi. Detractorii — cu convingerea că le vei oferi un eşec care să le confirme îndoielile. După 432 Cristian Mungiu s-a aflat în această situaţie, iar filmul în scheciuri Amintiri din Epoca de Aur nu cred ca e în măsură să le dea satisfacţie nici unora, nici celorlalţi. Mai precis nu e nici atât de bun încât sa confirme succesul de la Cannes, nici atât de prost încât să dea apă la moară cârcotaşilor.
     Presupun că am mai spus şi cu altă ocazie că evoluţia de până acum a lui Mungiu ne face să credem că el se simte foarte confortabil în scurtmetraj. E un format care nu-i pune probleme şi în care se refugiază ori de câte ori nu are curajul sau răgazul să se apuce de un film lung şi cu pretenţii. Pe Mungiu succesul îl surprinde, îl sperie şi are nevoie de acest refugiu. Aşa s-a întâmplat după Occident, când a acceptat să se angreneze în proiectul multinaţional Lost and Found, realizând episodul „Fata cu curcanul”. Aşa se întâmplă acum cu Amintiri din Epoca de Aur la care este coproducător, coregizor şi scenarist.
     De altfel Amintiri din Epoca de Aur este un film colectiv. Atât de colectiv încât autorii lui refuză să spună cine este regizorul cărui scheci (să le respectam „secretul” chiar dacă unii pot ghici, iar alţii chiar ştiu). Dar nu suficient de colectiv încât să nu se simtă peste tot mâna lui Mungiu (ar fi fost şi greu atâta vreme cât majoritatea scenariilor îi aparţin). Numai că el a avut delicateţea sau diplomaţia să adopte această formulă pentru a nu-şi sufoca partenerii cu statura sa internaţională.
     Aparent, Amintiri din Epoca de Aur este un film unitar: o colecţie de legende urbane din vremea lui Ceauşescu care aduc pe ecran o serie de personaje tip din vremea respectivă (activistul, miliţianul, secretarul de partid, primarul) alături de tot felul de oameni mărunți a căror deviză de supraviețuire era  (şi din păcate mai este): „descurcă-te cum poţi”. Genul căruia i se subsumează toate întâmplările este comedia de situaţii punctată cu un moment mai mult sau mai puţin dramatic. Din echilibrul acestui amalgam survine o diferenţă importantă: dacă primul scheci („Legenda activistului în inspecţie”) este preponderent comic, ultimele două („Legenda vânzătorilor de aer” şi „Legenda şoferului de găini”)  sunt mai degrabă grave. Poate că aceste diferenţe de ton se vor percepe mai puţin de către spectatorii din România pentru că cele 6 episoade se vor difuza în două calupuri la distanţă de câteva săptămâni: Amintiri din Epoca de aur – Tovarăşi, frumoasă e viaţa! şi Amintiri din Epoca de aur – Dragoste în timpul liber. Un lucru e însă cert: cei care au trăit în Epoca de Aur vor aprecia veridicitatea situaţiilor şi a personajelor, pe când celor mai tineri li se va părea o ficţiune. Fericiţi aceştia din urmă!